Constantin Severin este o personalitate a culturii române, un Om în care se reunesc profilul Scriitorului cu cel al Artistului de renume. Ca manifestare a creativităţii sale şi sintetizând activitatea sa literară ca poet, îşi publică în anul 2011, OPERA OMNIA, intitulată: „Improvizaţii pe cifraj armonic” (Editura Tipo Moldova, Iaşi – 2011) – proiect susţinut de Universitatea „Petre Andrei” din Iaşi. Cartea, apărută în condiţii grafice excelente, este structurată în cinci părţi, inegale ca întindere, formate din poeme selectate din cele cinci titluri de carte ce poartă semnătura distinsului poet. Astfel, sunt prezentate poeme din volumele: „Duminica realului” (Ed. Junimea, 1984), „Zid şi neutrino”( Ed. Vlasie, 1994), „Improvizaţii pe cifraj armonic”(Ed. Axa, Botoşani – 1998), „Axolotul”(Ed. Maşina de scris, Bucureşti – 1998), „Oraşul alchimic”(Ed. Dacia, 2002).
Universul poetic al lui Constantin Severin este unul de factură specială, uneori tern – alteori colorat, uneori calm – alteori feroce, împletirea stărilor contrarii făcându-se printr-o artă poetică vibrantă. Se constată în structura poemelor cărţii, prezenţa din abundenţă a formelor geometrice, în care predominate sunt: hexagonul – ca formă a prefecţiunii naturale (nici albina „nu ştie” de ce, dar tinde către…) şi cercul – ca formă a perfecţiunii absolute (nici omul „nu ştie” de ce, dar tinde spre…). Adeseori, poemele sunt străbătute de linii cromatice uşor sesizabile, ce pastelează prin efect şi viziune, trăirea stării poetice. Simbolurile întâlnite în poezia lui Constantin Severin sunt de tip expresionist, adeseori arhaice, venite din răstimpurile genezei şi prefigurând un contur al viitorului. Prin poezia sa, Constantin Severin este unic, cum şi în domeniul artelor frumoase, alăturând simboluri antice, cu simboluri moderne, într-un tot unitar cu valenţe speciale. Aproape fiecare poezie seamănă cu o pictură în ulei sau în acuarelă, unde umbrele amurgurilor se întrepătrund cu dârele de lumină ale soarelui.: „ea poartă o cunună de mirt/ şi un coş de cetină/ cu un con de brad/ un şarpe în spirală/ un ou şi un mesaj/ într-un sul de papirus/ “naşterea-i un cataclism cosmic/ care-i preface pe cei vii în morţi” (Oraşul alchimic, p. 131).
Poezia lui Constantin Severin este de un lirism introvertit (subiectiv), vâltoarea creată de empaticele sale unde atrăgând ca într-un ochi de apă – aparent liniştit – tot ceea ce prinde. O poezie de substanţă, deloc facilă, mai ales prin îmbinarea de simboluri şi timpuri. Ca într-o paradigmă, poetul priveşte fie retrospectiv, fie profetic, murmurul vibraţiilor timpului său poetic tulburând trecutul sau prefigurând viitorul. Universul poetic descris este amplu, prinzând între „diafragmele” sale, dimensiuni ale începuturilor şi constante ale sfârşitului. Printre hexagoane şi coloane minoice, se aud simfoniile psalmilor: „E prima noapte de primăvară/ o febră mută/ şi suferinţa precede semnificaţia”.(IV. Presto, p. 85). Fiecare vers este un experiment subcuantic, note ce oscilează armonic pe portativul eului. Pauzele, sincopele şi ritmurile acestor note sub subliminale, codate şi încifrate într-un ancestral alfabet: „o nouă eclipsă în densa claritate/ coagulează un orizont/ de obiecte figurale// orchestra continuă să traseze/ diafane ţesuturi sonore/ în reţeaua filtrată de magie şi linişte/ uşor petruşka poate fi prins/ în levitaţia unei nebuloase mişcări”(IV. Presto, pag. 84).
În poeziile lui Constantin Severin, timpul devine – pe cât de imperceptibil , pe atât de abstract – un lut moale, frământat în palme şi modelat la o invizibilă roată a olarului, transformat apoi în esenţe. Din când în când, timpul se reînsufleţeşte, convertindu-se în arteziene fântâni, ce ţâşnesc din adâncuri, pentru a inunda arterele poetului cu viaţă: „mâna mea prin care curge măduva orei/ coboară în focul tău de vocale celeste/ aidoma cuiburilor ce apasă/ iedera exactă din liniile gândului”.(Numele tău are auzul tăcerii VIII, p. 11). În acest timp al extremelor ancestral-prefigurative, poetul îşi găseşte răgaz de a se simţi acasă, Însuşi acest loc – pe care poetul îl numeşte „acasă” – are o alchimie specială, o geometrie fluidă, forme ale liniilor eterice care-l inspiră: „umil alchimist în/ textul vieţii/ unde plaga materiei/ e indescifrabilă/ prin porii culorilor/ am zărit/ forma nocturnă a cuvântului” (Casă la Suceviţa, p. 15). Tot aici – ACASĂ – răsare pădurea de liliac, la care poetul se reîntoarce cu penitenţă, definindu-se pe sine însuşi – veritabilă patrie a esenţelor tari: „blând poet visător al realului/ teamă îmi era să nu orbesc/ „orbii nu au patrie – gândeam – / doar un oraş de cărbune/ o ţară se învaţă/ pe linia de uimire a ochilor”// teamă îmi era să nu orbesc/ până într-o noapte a tuturor nopţilor/ hublou prin care îţi priveşti/ muşcătura astrală:/ – cândva poeţii orbeau/ în piscul oglinzilor” (Pădurea de liliac, p. 17).
Cărţile lui Constantin Severin au ceva special, implicit o lirică profund-meditativă ce necesită o lectură atentă, o stare anume. Fără a exagera cu nimic, invitaţia este făcută cu persuasiune, sublimitatea detaliilor, incredibilele asocieri de cuvinte întru zămislirea unor noi sensuri, chemările retortice ale fiinţialului, extaticele gânduri topite în zăpezi de cuvinte, toate acestea recomandă poezia sa, ca artă făcută cu un deosebit simţ de răspundere, care ajunge până acolo unde se va dori să se ajungă. Poetul dovedeşte efemeritatea artistului, în faţa artei sale, transformată – indubitabil – în „secvenţe” de nemurire. Casa timpului este, pentru autor, un dom al păpădiei, pe cât de efemer, pe atât de bine structurat din punct de vedere arhitectural: „în aerul ozonat al uzinei electrice/ într-o înserare a înserărilor/ auzeam cu trupul/ o idee legile/ ondulau câmpii şi oraşe/ cu o eclipsă aerul/ negru negru/ din domul păpădiei/ întunericul măsura orice întâmplare/ lângă bufniţa albă”(Zid şi neutrino. Poetul la New York, p. 22).
„Improvizaţii pe cifraj armonic” este o carte în care autorul îmbină spectacolul vieţii „inconştiente” (fireşti, naturale, logice), cu spectacolul vieţii „pur tehnice” – ca o construcţie gigantică, ascunsă sub un clopot de sticlă – (visate, raţionale, meditate, închipuite, asumate). Majoritatea scrierilor, ce poartă semnătura lui Constantin Severin, abundă în construcţii tehnice, într-o paradigmatică geometrie a formelor, cu elemente cubiste. Fiecare poezie este reflectarea pe o imensă pânză a unei construcţii picturale, semiabstracte, într-o gamă cromatică largă. Însăşi genul liricii sale este o îmbinare a mai multor tendinţe literare. Dacă accentele expresioniste (introversiunea) le preced pe cele impresioniste (subiectivismul construcţiilor), ori elemente realist-magice (reticenţa auctorială) le completează pe amândouă, atunci poezia lui Constantin Severin este o poezie a realului (aşa după cum spune însuşi autorul) – o realitate pe care poetul o transmite într-o manieră proprie şi originală.
Valenţele filosofice ale poeziei sale sunt evidente, amintind de filosofia nietzscheniană, ca instrument pentru înţelegerea lumii. Astfel “esenţa cea mai intimă a existenţei – voinţa de putere” este şi pentru poetul sucevean o componentă a modului său de a percepe lumea: omul nu este atotputernic fizic şi intelectual, ci reprezintă o tendinţă în evoluţie, aşteptată şi dorită. Putem concluziona că „Improvizaţii pe cifraj armonic” este o simbioză de tendinţe poetice, ce impresionează prin originalitate. O poezie în esenţă tare, dublată de un univers artistic special, creat precum o sacră aureolă în jurul unui valoros artefact. Îmbinând valenţe pur estetice, cu valenţe pur literare, cartea este o reuşită în sine, argumentând valoarea – unanim recunoscută – a poetului. O carte valoroasă, publicată în ediţie limitată, a unui scriitor şi artist unic în panteonul culturii române contemporane, poate nu atât de apreciat sau de promovat, pe cât ar merita. O carte care va reconfirma – cu certitudine adevăratul sens al dictonul latin: „Ars longa, vita brevis!”.
