“Numai după invidia celorlalţi, îţi poţi să seama de propria ta valoare” Tudor Muşatescu.
Invidia, aceasta târfă unisex cu buzele tivite, a fost, este şi va fi o trăsătură carateristică multor românaşi mediocri, refulaţi şi frustraţi. Aceastei curve unisex – invidia – nu trebuie să-i plăteşti „favorurile”, ea vine gratis la tine şi încerca să te prostitueze şi să te tragă în jos, în mocirla prostituţiei morale, etice şi intelectuale. Tot ce atinge această târfă unisex, care nu discriminează pe nimeni, se transformă într-un closet ambulant plin de dejecţii umane.
Invidioşii nu au bariere geografice, de vârstă, ocupaţie sau sex… ei mişună printre noi şi sunt gata să te tragă în jos, dacă cumva îndrăzneşti să scoţi capul şi să te ridici mai sus decât ei. Invidia la românaşi se mănâncă pe pâine şi este un modus vivendi pe care-l adoptă din inerţie şi se transmite din generaţie în generaţie. Tot ce este pur, inteligent şi frumos este trântit în mocirla invidiei şi a mediocrităţii, de frustraţii mioritci, imbecilizaţi de micimea lor şi hipnotizaţi de propria lor non-valoare. Fără invidie, caracterul multora dintre românaşi ar fi prea curat şi imaculat. Ei nu pot trăi fără a muşca din zona fesieră a celui care s-a ridicat deasupra lor, fără a lătra în pustiu la realizările fie ele material sau spirituale, ale unor românaşi care refuza mediocritatea şi îndrăznesc să scoată capul din mocirla, privind înainte cu seninătate, alegând o cale în care să purceadă drept şi să biruie orice furtună.
Invidiosul nu concepe că altcineva să iasă din mocirla unde el sălăşluieşte de-o viaţă, te trage cu putere înapoi, se agaţă cu disperare de turul pantalonilor tăi, te muşcă şi se încleştează de tine, precum un buldog turbat. Dacă reuşeşti să te debarasezi de invidiosul cel patetic şi frustrat, el nu renunţa la luptă cea mare şi căuta orice altă cale de a te mânji cu noroi, de a te compromite cu atacuri josnice ad-hominem, de a te aduce în mocirla unde-şi face veacul.
Invidiosul nostru, cel de toate zilele, este încăpăţânat şi perseverent, nu te lăsa din menghina sa plină de refulări şi neîmpliniri, încearcă ca un disperat scelerat să te îndoaie şi să te lovească mişeleşte pe la spate, să-ţi înfigă pumnalul invidiei între coaste, să te paralizeze cu invidia sa letală.
Ceea ce nu realizează invidiosul, este ca prin toate aceste mojcii mioritice, de saltimbanc penibil, nu face decât să se afunde şi mai mult în mocirla imbecilităţii şi a frustrării fără de ieşire. În disperarea lui de a te trage înapoi, invidiosul se îneacă în propria sa netrebnicie şi se scufunda fără a mai reuşi să evadeze vreodată din spaţiul mocirlos; sucumba în propria samârlănie şi mojicie. De ce? Dovezi? Când semenii îl văd cât de hain este, primul lucrul e să stea departe de el! Apoi dacă continuă îi dau replici… şi mai apoi îl pedepsesc criticându-l, punându-l la index sau chiar chemându-l la judecată!
Invidiind pe cineva, în fapt îi recunoşti superioritatea şi îţi recunoşti înfrângerea. Invidia este mai rea decât foamea… Pe aceşti fomişti (invidioşi) pe succesul altora, îi aşteaptă o viaţă searbădă, plină de frustrări şi vor sfârşi cu burţile goale, dar pline de venin şi răutate. Şi desigur fără prieteni!
Eschil spunea: „Cine nu este invidiat, nu este vrednic a trăi!”Eu sper să fiu vrednic de a trăi şi de a procrea în continuare…noi prozeliţi ai acestei târfe parşive şi fără scrupule pe numele ei de botez – Invidia. The more, the merrier (cu cât mai mulţi, cu atât mai bine)… datorită invidioşilor, respir, trăiesc, exist… Datorită prietenilor… prosper!Iar capre care să o înlocuiască pe cea moartă… mai pot să-mi cumpăr. Are balta(ţarcul) peşte(capre)!
