“Românii sunt un popor fără istorie, destinați să piară în furtuna revoluției mondiale. Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluției și vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor național, la fel cum propia lor existență, în general, reprezintă prin ea însăși un protest contra unei mărețe revoluții istorice. Dispariția lor de pe fața pământului va fi un pas înainte.” Karl Marx și Friedrich Engels, OPERE COMPLETE, vol. 8, pag. 229
1. Domnule profesor ION COJA, circulă pe Internet acest text, acest citat. Autorul se pare că este Engels. Probabil că a ajuns și pe la Dumneavoastră.
Folclor pe Internet! Ar trebui studiat acest fenomen de specialiștii în folclor… Există niște structuri mentale profunde, arhaice, care de mii de ani orientează gesturile și comportamentul nostru. Succesul Internetului trebuie văzut și din această perspectivă. Cât privește citatul, mă face să regret încă o dată că la vârsta lecturilor definitive m-am ferit de autorii pe care eram obligați să-i citim. Marx și alții din gașca sa. Am greșit! Ca și cu limba rusă, pe care am confundat-o cu limba cotropitorului și m-am străduit să n-o învăț!… Mare greșeală! Adversarul trebuie cunoscut și studiat! Regret așadar că nu am cunoscut acest citat încă de prin anii ’60. Mi-ar fi fost de mare folos.
2. Haideți să dăm timpul înapoi și să vă imaginați că ați dat de acest text în acei ani minunați, minunați datorită vârstei…
Datorită vârstei și datorită unor oameni minunați care mai trăiau pe atunci… Dumnezeule, ce comentarii năzdrăvane s-ar fi putut face pe acest text, înzestrat cu autoritatea marelui clasic! Ce de „șopârle”!… Să mă gândesc un pic, la persoanele cu care m-aș fi grăbit să mă bucur de existența acestui text!… Îmi vine în minte chipul lui Petre Ceaușescu. O vreme am fost colegi la învățămîntul politic, la adunările de partid… A murit tînăr, în Germania, unde ceruse azil politic. Băiat subțire și plin de umor… Cred că aș fi dus citatul și la studenți, să-l comentăm la curs sau la seminar! Aș fi făcut caz de acest citat și la învățămîntul politic, la adunările de partid… Ce fericit ar fi fost Petre Țuțea să fi știut de acest text… Teribil ce rău îmi pare că n-am aflat decât acum de acest citat, ca și de telegramele criminale pe care le expedia Lenin către activiștii bolșevici și care sunt toate publicate în volumele de Opere de care erau sufocate toate bibliotecile publice! Rîdeam că nu le citește nimeni! Am fost un fraier… Trebuiau citite cu lupa. Aveam convingerea că cenzura curățase textele „clasicilor” de tot ce putea să fie interesant…
3. Și ce este interesant în acest citat de cinci-șase rânduri?
Totul! Totul este interesant și prețios, deosebit de prețios pentru noi, românii! Nu-mi pot imagina un elogiu mai consistent adus neamului românesc. Nu mă așteptam ca Engels, cu atât de puține tangențe la fenomnul românesc, să-l fi pătruns și să-l înțeleagă totuși atât de profund! Sunt aproape gelos pe Engels că a putut da românilor o definiție atât de exactă: Un popor de anti-revoluționari! De reacționari! Expressis verbis, contra-revoluționari! Bravo nouă, bravo și lui Frederic Engels ăsta!
4. Vorbiți serios?
Dacă nu mă înșel, acest text este datat 1848… Ar trebui mers la text, la volum. Oricum, în anii aceia și cu atât mai mult în 1848, era la mare modă spiritul revoluționar… Unde ne-a adus acest spirit, vedem astăzi! Sigur, am avut și noi un 1848 al nostru, cu pașoptiștii respectivi, care însă se vede că l-au dezamăgit pe teoreticianul „revoluției mondiale”! Ar fi interesant pentru istoricii noștri să caute răspuns la această întrebare: de ce „revoluția” de la București și Iași, ca și „contra-revoluția” românilor din Transilvania, l-a dezamăgit atât de tare pe marele profet al revoluției mondiale!… Până acum, istoricii noștri s-au întrecut în a găsi dovezi de prezență și manifestare la români a spiritului revoluționar care cuprinsese întreaga Europă. Uneori aceste dovezi au fost inventate sau exagerate măcar, ca să putem spune că am fost și noi în rândul lumii de atunci, la pașopt și mai apoi! Cred că este timpul să ne dumirim asupra eșecului, a impasului în care ne-a adus sistemul așa zis democratic pentru care s-a vărsat atâta sânge în 1789, în 1848, în 1917 și așa mai departe, inclusiv în 1989!… Două sute de ani de istorie obsedată de drepturile omului, de mirajul mincinos al egalității, al democrației… Paravan în spatele căruia complicii (sau patronii?!) lui Marx și Engels au instuituit pe planetă dictatura cea mai perfidă și mai totalitară din istorie! Cacealmaua cea mai mare din istorie!
În aceste condiții, când luăm aminte la rezultatul final, devine meritorie, demnă de laudă atitudinea celor care, din inteligență sau/și din instinct, s-au opus acestei direcții ori măcar au refuzat să țină pasul cu bezmeticeala, de esență teroristă, anarhistă, numită spirit revoluționar. Cum au reacționat românii la oferta marxistă? Cum s-a manifestat rezistența la revoluția mondială?, iată o perspectivă ignorată de istorici sau ascunsă cu grijă, ca un capitol de istorie rușinos, cu sentimentul că nu ne onorează această reținere, această mentalitate „reacționară”, retrogadă ca orice manifestare contra revoluției! Dimpotrivă! S-ar putea ca această rezistență a românilor la nebunia și dezbrăcinarea colectivă numită revoluție să se constituie în capitolul nostru de istorie cel mai glorios!
Acum, când este clar eșecul mondial al marxism-leninismului, declarația tovarășului Engels contează pentru mine ca un moment de iluminare: Noi, românii, nu suntem părtași la vinovăția, adeseori criminală, a celor care au dezlănțuit ori au populat haitele de câini hămesiți de frustrări și de ură ai „revoluției mondiale”! Dimpotrivă, am fost în chip explicit împotriva acestui așa zis spirit revoluționar, nu ne-am lăsat amăgiți de propaganda mincinoasă până la crimă dedicată „noii orânduiri” și, la nevoie, am pus mâna și pe par, parul contra-revoluției! Contra-revoluția la români, iată perspectiva din care Istoria poporului român trebuie rescrisă. Declarația lui Engels subliniază apăsat și răspicat o trăsătură de caracter a poporului român pe care noi, naționaliștii(!!!), nu am identificat-o corect și cu suficient curaj: spiritul conservator, „reacționar”, contra-revoluționar, despre care Engels afirmă că ne caracterizează genetic!… Ce veste minunată! Sper din toată inima că Engels știa ce vorbește și nu s-a înșelat nici cu o iotă! Oricum, are multă dreptate! Trebuie s-o recunoaștem cu fruntea sus și inima ușoară!
5. Cum ați caracteriza, în esență și în puține cuvinte, atitudinea prin care românii au atras „mânia și disprețul” lui Engels?
Naționalism românesc, echilibrat și bine cumpănit! Simț al măsurii, decență, eleganță chiar. Conștiința clară că nu tot ce zboară se mănâncă și că schimbarea domnilor, bucuria nebunilor! Au pus interesele naționale mai presus de drepturile omului, ale individului pieritor. E drept, mi-ar fi mai ușor să identific acte și manifestări ale românilor ulterioare declarației lui Engels, prin care această declarație este confirmată cu strălucire, încât mă întreb de unde a avut Engels intuiția faptului că românii vor fi principalul (sic!) opozant al revoluției mondiale marxiste?! Căci, așa cum am mai spus-o pe acest site, cel puțin în Europa, românii au pus cele mai mari piedici internaționalismului proletar. Au fost deseori, inclusiv în interiorul lagărului socialist, nuca tare, buturuga mică din a cărei pricină s-a răsturnat carul triumfal al Cominternului la Budapesta, de pildă, în 1919!… Ne-a costat mult această virtute! Dar abia acum aflu că ni se trage de la Engels. Ce diagnostic precis a știut să ne pună! Sper că a greșit în privința remediului: dispariția noastră ca națiune! Engels e primul care a definit clar acest obiectiv al anti-românismului: „pierderea caracterului național. Dispariția!” Engels este un clasic al anti-românismului! Un vizionar! Un teoretician!… E o mare cinste pentru noi!
6. Ce putea să-l facă pe Engels să ne urască atât de tare?
Repet: trebuie văzut cu exactitate data când Engels face această declarație și contextul. Precum și alte referințe engelsiene la români, dacă există. Apelez la cititorii site-ului să lămurească ei această problemă: ce știa Engels despre români atunci când a dat verdictul aneantizării noastre?
Așa, la prima vedere, îmi vine să leg declarația lui Friedrich Engels de prima lovitură, efectiv mortală, dată de români marxism-leninismului în 1864, la Viena, când boierul moldav Racoviță îl răpune în luptă dreaptă pe cel care a fost cel mai apropiat tovarăș de idei cu Marx și Engels, marea speranță a socialismului științific, numitul Ferdinand Lassalle. Episod care n-ar trebui să lipsească din niciun manual de istorie a românilor, dar lipsește din toate. Ți l-am povestit de mai multe ori!… E probabil ca Engels să ne poarte pică de pe atunci!…
7. Nu văd niciun motiv să nu mai povestiți o dată acest episod într-adevăr premonitoriu. E foarte puțin cunoscut. L-ați povestit în romanul Vin americanii, cu mult haz, cu multă…
Exultare!… Acesta este cuvîntul! Exult de plăcere când povestesc isprava boierului Racoviță. Trăiesc intens o stare de exaltare! Abia aștept! Se poate?
8. Poftiți, vă rog!
Încep prin a-l pomeni pe Constantin Boceanu, de la el am aflat minunata poveste a boierului Racoviță. Boceanu, și el de stirpe veche boierească, din Mehedinți, un veritabil aristocrat, avusese la viața sa câteva dueluri, participase chiar și la ultimul duel, înainte ca prin lege duelul să fie interzis în România. Două vorbe și despre duelul ca instituție. Duelul a aparținut acelei lumi aristocratice retrograde și reacționare căreia i-a pus sau a încercat să-i pună capăt revoluția mondială profețită de Marx și Engels. O lume care punea onoarea mai presus de orice. În acea lume, orice persoană care jignea pe nedrept altă persoană risca să fie provocat la duel de acea persoană. Sau, în cazul că persoana jignită era o femeie sau un bătrân, se găsea cavalerul care să-l provoace la duel pe mitocan. În felul acesta, zicea Boceanu, lumea bună era apărată de gesturile mitocanilor, sever cenzurați de perspectiva duelului.
9. Dar ce-l împiedica pe un mitocan să fie și el priceput în arta scrimei sau a duelului cu revolverul?
Asta l-am întrebat și eu pe răposatul domn Boceanu. Cu ce satisfacție mi-a răspuns cam așa: un mitocan, care se gândește să se antreneze pentru a face față vreodată unei provocări la duel, prin antrenament își pierde mult din …mitocănie, devine om de onoare! În plus, orice duel presupune un risc mare, chiar dacă ești bine antrenat. Așa că mitocanul se temea pe vremea aceea de duel ca dracul de tămâie…
10. Dar dacă era provocat la duel și nu se prezenta?
I se ducea buhul că este un om lipsit de onoare și nici unul dintre cunoscuți nu mai accepta să aibă de-a face cu el. Nu mai era primit în nicio casă, era exclus din lumea din care făcuse parte!… Devenea un proscris!… Și acum momentul astral, cum l-ar fi numit Stefan Zweig, evreu și el, ca și Lassalle, dar ce evreu?! Așadar suntem în anul de grație 1864, Ferdinand Lassalle are 44 de ani, holtei, bărbat cu succes pe toate planurile în societatea vieneză, îi mai lipsea un blazon de noblețe, probabil, sau numai o soție frumoasă și drăgăstoasă. O jună contesă părea că îndeplinește amândouă condițiile, bașca, probabil, și ceva avere, așa că Ferdinand al nostru ia un buchet de trandafiri sau crini imperiali, ori cu mâna goală s-o fi dus la părinții fetei, să le anunțe marea bucurie: îl vor avea de ginere pe faimosul ziarist, teoretician și combatant socialist Ferdinand Lassalle, care se prezenta în persoană să ceară mâna tinerei domnițe!… Așadar taica contele, cam în vârstă și beteag, a fost pus în situația de a accepta în familie, ca ginere, un ins cunoscut pentru vederile sale politice socialiste, adică anti-aristocratice, și destul de copt pentru juna sa copilă… Cam purisan, adică. O fi contat și faptul că Lassalle era evreu? N-aș crede, la Viena evreii erau bine integrați în societatea înaltă a imperiului. Bref pe doi, contele îl refuză pe marele Lassalle, nici nu mai contează cu ce argumente, cu ce cuvinte. Nu-l vrea în familie! Nu vrea nepoți de la tovarășul Lassalle! Nu vrea și gata!
Afront la care Ferdinand Lassalle nu se poate abține să nu răspundă cu o pereche de palme aplicate pe obrazul părintelui impertinent, al căror răsunet a cutremurat întreg imperiul chezaro-crăiesc!… Un gest de mitocan, ești de acord? Pețitorul care își bate socrul!
11. Obermitocan!
Conform uzanțelor, contele face cunoscut afrontul suferit, precum și faptul că din pricina vârstei și a stării sale fizice precare nu-și poate apăra onoarea, terfelită de reprezentantul cel mai de seamă al socialismului utopic, cum era prezentat acest Lassalle la cursurile de socialism științific din facultate. Lassalle era, așadar, un utopic, un visător, un idealist, care ia la palme pe cel pe care și l-a dorit bunic al copiilor săi!… Cazul ajunge în presă și toată lumea începe să fie pasionată de întrebarea: care dintre junii baroni sau conți imperiali, ai Ostreich-ului, va ridica de jos mănușa aruncată cu atâta impertinență în obrazul aristocrației vieneze de spadă vieneză. Aristocrație care fusese de spadă cândva, la începuturi, dar acum se cam lenevise, se dedulcise la viața de cafenea și de salon, astfel că niciun june nu se ițea la orizont să apere onoarea contelui și să spele rușinea de pe obrazul aristocrației austriece… Situație de care presa, aproape toată cu simpatii socialiste, iudaizată bine, cum o va califica Eminescu câțiva ani mai târziu, nu întârzie să profite și să ia peste picior, să ia la un mișto homeric însăși ideea de aristocrație, de cavalerism european, arian etc. Aveau toate motivele!… Firește, toată această tevatură din perspectiva revoluției mondiale, care se vădea o dată în plus necesară și justificată!
De partea cealaltă, în saloanele high life-ului vienez, rușine și deznădejde, umilință și derută generală. Însuși împăratul, marele Franz Joseph, convoacă guvernul, în zadar însă, soluția nu putea veni decât de la societatea civilă, cum am zice noi azi. Iar societatea civilă vieneză, adică lumea bună, aristocrația, tace și înghite în sec… Fine del primo tempo!
12. Secondo tempo…
Undeva, în Moldova. Bănuiesc că la Nicorești, de unde se trag părinții nevesti-mii, boierul Racoviță se urcă în rădvan și pleacă să-și facă îndătinata călătorie anuală la Paris. Drumul său trecea prin Beci, prin Viena imperială, unde avea ceva rude și prieteni. A nimerit chiar în acele zile de pomină și de rușine, când devenise evident că imperiul este pe ducă, căci nu se găsea nimeni să apere onoarea aristocrației care îl întemeiase cu sute de ani în urmă. Află de toată această urîtă poveste șoldoveanul nostru și nu-i vine a crede: cum? Nu se găsește nimeni să-l pună la punct pe mitocan, pe obraznic?! Și mai ales nu poate să priceapă ce a fost în capul pețitorului!… În cele din urmă, ca-n basmele cu Făt Frumos și Zmeul cel rău, boier Racoviță își întreabă gazdele dacă nu cumva îl poate el provoca la duel pe măgarul social-democrat. Avea câțiva domnitori printre ascendenți, se simțea solidar cu ideea de aristocrație și onoare. Așa s-a ajuns la duelul dintre boierul Racoviță și revoluționarul Lassalle. Un duel despre care s-a vorbit prea puțin. Nu e timpul trecut și putem, suntem chiar obligați, ca români, să recuperăm timpul scurs, pentru a introduce această poveste în circulația publică a modelelor umane, ca pe un reper sufletesc al satisfacției de a te ști om, român! Gestul boierului valah merită să fie cunoscut în toată lumea. Însăși persoana lui Racoviță merită să fie mai cunoscută decât persoana mitocanului, al cărui nume nu lipsește din nicio enciclopedie… În ordinea morală a lucrurilor, acolo unde consemnăm faptele care dau demnitate ființei umane, Racoviță este un nume care merită o mediatizare pe măsura excelenței sale! Mă rog, se pot spune o mulțime de superlative pe seama acestui moment de istorie, de excelență românească! Da, cred că acesta este termenul: moment de excelență românească…
13. După cum vorbiți, aș deduce că nu mai contează rezultatul duelului.
Evident: frumusețea constă în pasul în față pe care îl face Racoviță, provocându-l pe impertinent. Că l-a și împușcat mortal, e deja un detaliu mai puțin semnificativ, secundar. E mâna Domnului, nu mai are boier Racoviță ot Nicorești niciun merit! …De altfel nici nu prea cunosc detaliile „afacerii”. Am povestit-o în Vin americanii, roman de a cărui soartă nu am știut să mă ocup! Dar mai este timp!… Am povestit-o așa cum am cumpărat-o de la răposatul domn Constantin Boceanu.
14. Se pare că la acest duel boierul Racoviță a pus prima oară mâna pe un pistol!
Așa se pare. Dar era un bun vânător, ca orice boier moldovean autentic. A tras impecabil! Și a lovit mortal în mascarada criminală numită revoluția mondială… Eu așa am interpretat mereu această întâmplare, ca fiind definitorie pentru disputa în care românii s-au aflat cu internaționalismul de orice fel. Încă de pe vremea romanilor, aș putea spune! Dacii fiind probabil la originea acestei „rețineri”, a acestei rezistențe la ideea de pierdere a identității etnice prin acceptarea unei matrice stilistice universale. Căci, în esență, internaționalismul = imperialism. Și vice-versa, orice imperialism tinde, conștient sau nu, spre internaționalism.
15. Pe scurt, care ar mai fi alte momente de manifestare a acestui spirit românesc anti-revoluționar?
Suntem singurul popor, vecin cu Rusia, care nu s-a contaminat de morbul revoluției, în anii Primului Război Mondial… Dimpotrivă, am stat stavilă, oprind extinderea revoluției spre Apus, efectiv punând parul pe revoluționari, adică pe bandele criminale ale lui Bela Kuhn și alți agenți ai lui Lenin și Trotzky. Nu numai la Budapesta, ci și la Viena, la Praga… Moment astral, atunci când la Iași generalul Poetaș a dezarmat un regiment de soldați ruși, care trecuseră la înfăptuirea revoluției ordonate de Lenin. I-a dezarmat pe rusnaci, le-a dat pantalonii jos și i-a bătut la cur cu centironul, să le vină mintea la cap!… Nu i-a împușcat, cum ar fi făcut orice general rus, fie alb, fie bolșevic, ci i-a tratat ca pe niște copii rătăciți! Asta și erau, bieții mujici…
Din tot imperiul sovietic, numai românii, din Basarabia, s-au desprins, refuzând noua orânduire instaurată prin Marea Revoluție din Octombrie… Spre onoarea lor, rușii de azi nu mai celebrează ziua de 7 noiembrie, zi atât de nefericită din istoria lor. Probabil ziua cea mai nefastă!… Nu cumva aceeași este și situația lui 14 iulie la francezi?!…
16. Asupra acestei chestiuni vă rog să insistați. Veți stârni multe proteste și critici!
O să insist cu altă ocazie… Mă întorc la românii noștri, blamați pentru eternitate de Engels. Este vorba de eternitatea revoluției mondiale, firește… N-o să vezi niciun intelectual român mai de soi, mai răsărit, care să fi mers pe mâna lui Marx sau Lenin în perioada interbelică… Perioadă în care Europa Occidentală își pune poalele în cap și jură pe tătucu Stalin, efectiv divinizându-l cu nerușinare și grosolănie… Asta în timp ce în România se înjgheba cea mai coerentă și mai dinamică replică la internaționalismul bolșevic: Mișcarea Legionară. Când fenomenul legionar va fi înțeles ca lumea, în esența și autenticitate sa, ne vom da seama că prin această mișcare politică românii au scris capitolul cel mai important din rezistența anti-bolșevică.
Ideea de revoluție mondială nu a dispărut din mintea puțină sau diabolică a unor politicieni. S-ar putea spune chiar că această idee este azi mai aproape de reușită ca oricând! Pentru cei care vor teoretiza și vor organiza în viitor rezistența la revoluția mondială, experiența și modelul legionar vor fi decisive în articularea unei politici, a unei replici eficiente de respingere a internaționalismului sau mondialismului ca paravan al imperialismului. Un imperialism cinic și perfid, criminal în esența sa, la a cărui expansiune asistăm azi. Asistăm neputincioși? Așa s-ar părea, dacă te iei după mesajele de pe internet, mesaje ale unor sceptici de serviciu, mercenari ai deznădejdii, care cobesc pe toate site-urile, decretând, celebrând de fapt, neputința noastră de a avea o soluție, un răspuns la această agresiune mondială, planetară… Răspunsul există! L-au dat o dată legionarii! Îl vom mai da o dată noi sau cei ce vin după noi!
În fine, după război, rezistența la revoluția mondială a căpătat la români felurite forme, de la partizanii din munți, până la fronda încercată de Nicolae Ceaușescu. Sigur, se vor găsi iar imbecilii care vor sări în sus de indignare, cum să-i pun alături pe partizanii din munți și pe Ceaușescu?! Le fac acestor nevolnici cunoscut un detaliu: cel care a organizat echipele de legionari parașutate în munți a fost Traian Puiu, fost primar legionar al Constanței. Traian Puiu și-a dat seama că aceste echipe erau trimise la moarte sigură, deoarece superiorul său, Kim Philby, era omul rușilor și le transmitea toate informațiile necesare. Din păcate, și-a dat seama și nemernicul de Philby că românul l-a ghicit ce-i poate pielea! Urmarea: Traian Puiu a fost răpit din Germania și trimis la București legat fedeleș. A urmat un simulacru de proces și condamnarea la moarte. Sentința însă nu a fost niciodată executată, așa că în 1964 Traian Puiu a ieșit din închisoare, alături de ceilalți deținuți politici. A trăit până după 1990. A fost ajutat mult de regretatul Cornel Dida, un corect istoriograf al Mișcării Legionare. Acesta l-a convins pe Traian Puiu să scrie un serial de amintiri și comentarii asupra evenimentelor la care participase. Serialul a început să fie publicat în ziarul constănțean Telegraf, dacă nu mă înșel. După câteva episoade serialul s-a oprit. În drum spre redacție, bătrânului legionar i s-a înscenat un accident de circulație și a fost ucis!… Era prin 1991 sau 92. Așadar securitatea ceaușistă l-a lăsat în pace, în viață! Nu l-a iertat securitatea post-decembristă, care nu mai asculta de PCR, ci de naiba știe cine!…
În orice caz, cartea lui Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni, obligă pe orice român de bună credință să-și revizuiască percepția asupra persoanei și epocii Ceaușescu… Firește, te poți apăra de dușmani singur, de prieteni te poate apăra numai Dumnezeu, dar de omul prost și rău, ticălos, nu te poate nimeni apăra. Mă vor înjura, desigur. Dar dacă trăiești neînjurat de netrebnici, înseamnă că ai trăit degeaba.
Adaug la povestea cu Traian Puiu cele aflate de la George Petre, cel mai tînăr dintre legionarii refugiați în Germania în 1941. S-a repatriat după 1990, venind din Australia. Un om și jumătate! Și totuși un om dintr-o bucată, dacă-mi îngădui să mă joc puțin cu cuvintele… A trăit până acum vreo doi-trei ani la Bușteni. Am tot amânat să scriu ceva despre acest om minunat… Mi-a fost greu pentru că l-am cunoscut prea bine, aș zice. M-a onorat cu prietenia și încrederea sa. Un subiect pe care l-am discutat mult împreună a fost această activitate, pe care a coordonat-o tehnic din partea legionarilor Traian Puiu. Când Traian Puiu și-a dat seama că Philby a priceput că el, Traian Puiu, „s-a prins” ce joc murdar făcea lordul englez, a venit la prietenul său George Petre să se sfătuiască și, în același timp, să-i transmită informația despre Philby… Pe scurt, din discuțiile avute de mine cu George Petre, acesta mi-a încredințat convingerea sa intimă că acțiunea de parașutare în România a tinerilor voluntari legionari a urmărit nu să lovească în regimul comunist, ci să decimeze rândurile legionarilor aflați în Occident. Aflați sub protecția legilor occidentale și chiar a sentințelor date la Nuremberg, legionarii purtau cu ei, departe de țară, mesajul anti-revoluționar, contra-revoluționar. Mesaj legionar și românesc deopotrivă. Cu asemenea mesaj și crez politic nu puteau stârni simpatia cercurilor politice occidentale, obediente, în secret, la ideea revoluției mondiale. Aceste cercuri nu erau deloc străine de guvernele aflate în funcțiune în Occident. Așa zisul anti-comunism al Occidentului a fost deseori fals, trucat. Adevărații anti-comuniști nu au găsit niciodată un sprijin în Occident. La nivelul de decizie politică, în Occident se cunoștea că am fost dați Moscovei pentru următorii 50 de ani. La ce bun mascarada potrivit căreia Occidentul încurajează și susține rezistența anticomunistă? Tocmai pentru a-i identifica pe adevărații anti-comuniști. Trebuiau aflați și lichidați… În imperiul mondialist nu este loc pentru oameni cu coloană vertebrală, cu spirit de sacrificiu, cu simțul datoriei mai presus de instinctul de conservare… Câtă vreme nu dispare sămânța legionară, mondialismul visat de Engels nu se poate simți în largul său…
O mică paranteză: prin cele afirmate, Engels ne ajută să pricepem, să aflăm explicația aderenței extraordinare a românilor din toate straturile sociale la mișcarea legionară: opoziția legionară la revoluția mondială era în cea mai curată și definitorie tradiție românească!
Într-o discuție în patru, Petre Țuțea, Marcel Petrișor, Aurel Dragoș Munteanu și subsemnatul, Dragoș a povestit cele aflate de la un personaj din generația lui Petre Țuțea, încă în viață la acea dată – era prin 1985-86. Persoana respectivă fusese translator pentru Averell Harriman, venit în decembrie 1945 la București cu însărcinări foarte înalte din partea Aliaților, a SUA, în primul rând. La întâlnirea cu Iuliu Maniu, emisarul Occidentului l-a informat pe liderul rezistenței naționale din România că America se pregătește în secret pentru un război cu URSS. Acest război nu poate fi deocamdată pornit pentru că opinia publică din America nu l-ar accepta și nu l-ar înțelege, fiind vorba de un război între două armate prietene… E nevoie ca opinia publică din America să afle câte ticăloșii fac rușii în Europa de Est, este nevoie de acte de rezistență care să provoace vărsări de sânge, numai așa s-ar putea justifica intervenția americană…
Mesajul american a fost desigur transmis de Maniu mai departe, cu consecințele cunoscute: încredințați că „vin americanii!”, mii de români, tineri mai ales, nu au pregetat să se manifeste în vreun fel sau altul împotriva regimului comunist, regim care a răspuns cu condamnări la moarte și la zeci de ani de pușcarie pentru opozanții regimului… Atunci când vorbim de victimele comunismului, în mod paradoxal, dacă suntem lucizi, vom identifica astfel de victime și printre românii anti-comuniști trăitori în Occident… Detaliu esențial: cu aceeași ocazie, întrebat de Malaxa ce să facă?, Harriman i-a transmis sec: să-și facă bagajele… Deh, Malaxa nu era român, nu era contra-revoluționar!…
17. Să ne întoarcem la Engels și mesajul său… Ați zis că ne-a pus un diagnostic extrem de exact, că ne cunoștea surprinzător de bine… Cum interpretați afirmația lui Engels că românii sunt „un popor fără istorie”?
Nu mă surprinde… Este un loc comun pentru detractorii noștri. Probabil că avea în vedere vestitul „mileniu de tăcere”, pentru care lipsesc documentele scrise, răstimp în care românii nu sunt pomeniți în niciun document. Nici la Nord, nici la Sud de Dunăre! Ai zice că nu au existat și ei pe undeva!… Situația aceasta se mai întâlnește și la alte popoare vechi din Europa, stabile, statornice în spațiul lor de baștină. Cum ar fi albanezii. Cronicarii de odinioară nu consemnau în scrierile lor stările de fapt, ci evenimentele, „mișcarea”, după logica de azi a ziarelor, care consemnează în primul rând ceea ce iese din obișnuit, din normalitate, tulburând starea de fapt existentă. Românii, confruntați cu vitregiile epocii, au înțeles să supraviețuiască prin retragerea din calea răutăților. Prin refuzul de a participa la mișcarea browniană a neamurilor dinlăuntrul sau dinafara imperiului. Povestea cu codrii și munții care au asigurat supraviețuirea noastră și menținerea identității etnice, naționale, în ciuda mulțimii neamurilor care au trecut pe aici, nu este o invenție romantică, ci un adevăr confirmat în multiple feluri. Am scris despre asta în Transilvania Invincibile Argumentum, afirmând că din această așa zisă retragere din istorie românii vor ieși „la suprafața” istoriei cu un câștig nesperat și deosebit de prețios: cu o cultură orală, cu un folclor de o originalitate și o bogăție fără egal în Europa, o cultură profund spiritualizată și care antrena întreaga suflare românească. O mie de ani românii nu se vor afirma prin nicio structură administrativă, de tipul statului politic, consemnată în anale. Dar când documentele încep să-i consemneze, îi vom afla pe români ca purtători ai unor norme de conduită riguros sistematizate și organizate în vestitul „jus valachicum”. Dovadă că nu au trăit o mie de ani la întâmplare, în dorul lelii, ci ca o comunitate unitară și coerentă, întinsă pe un vast teritoriu: de pe malurile Vistulei până în munții Pindului. Care popor european a mai afirmat asemenea virtuți și capacități de socializare?! Nu prea multe!…
Iar când, în secolul 14, românii își vor afirma statalitatea, statele românești întemeiate atunci nu vor înceta să existe până azi, cu o continuitate la fel, fără pereche la majoritatea popoarelor europene și mai ales la popoarele din preajma noastră!… Sunt motive suficiente ca să avem mulți dușmani, mulți care să nu încapă de noi!… Iată, în Europa de azi, majoritatea statelor sunt confruntate cu perspectiva secesiunii, în frunte cu granzii Europei: Anglia, Franța, Spania, Italia… Rusia și ea, Ucraina… Iugoslavia și Cehoslovacia sunt deja o amintire… În acest context, numai noi, românii suntem în situația ca, prin exprimarea liberă a electoratului, prin aplicarea corectă a normelor de drept internațional, să dobândim o țară și mai mare! Ba chiar să ne extindem și la sud de Dunăre! Crezi că în cancelariile lumii nu suntem invidiați și, când se poate, taxați, faultați pe blat, bușiți ori sabotați pentru norocul nostru de a fi români? Căci există acest noroc! Pe care puțini dintre noi îl conștientizează! Dușmanii noștri, în schimb, sunt foarte conștienți de asta! Repet: norocul de a te naște român!
18. „Norocul de a te naște român”?!… Nu v-am mai auzit cu această vorbă. Am auzit pe unii plângându-se de ghinionul că s-au născut români!
Nu, ăia nu s-au născut români, ei s-au născut în România, la o adresă, nu într-o comunitate etnică! Norocul de a te naște român?… Nu vrei să mai lăsăm și pentru altă dată câteva subiecte?
19. Revin atunci la subiectul nostru: cum credeți că l-ar fi comentat Petre Țuțea? Mă refer la citatul din Engels, firește.
Cu ce plăcere ar fi făcut-o domn profesor?!… S-ar fi simțit pe deplin confirmat de o autoritate totuși de suprafață planetară. …Mi-aduc aminte de întâlnirea lui Petre Țuțea cu Marian Popa, în holul de la Athenee Pallace. Memorabilă întâlnire între doi mari români! Le-am făcut cunoștință, știau prea multe unul despre celălalt, așa că Marian Popa nu și-a mai pierdut vremea cu amabilități convenționale, ci a vrut să profite de întâmplare, de norocul de a se întâlni cu vestitul Socrate al Bucureștilor. Și l-a luat la rost, aproape, zicându-i: „domnule Țuțea, care credeți că este regimul politic cel mai bun?”
Eu mă știam de vreo zece ani cu Țuțea, dar nu-mi trecuse prin cap să-i pun o întrebare atât de radicală, de categorică! Răspunsul lui Țuțea a fost și mai categoric, ba chiar și mai scurt decât întrebarea: „Regimul care a apucat să se învechească!” …Atât a durat discuția dintre cei doi mari români și s-au despărțit. Nu mai țin minte cu care dintre cei doi aveam de mers mai departe undeva…
20. „Regimul care a apucat să se învechească”?…
Pe loc, atunci, nu am dat nicio importanță răspunsului, mi s-a părut bizar și neadecvat la fapte… Apoi, în timp, i-am dat tot mai multă greutate. Orice regim, prin dăinuire, își corectează abaterile, abuzurile, se apropie de normalitate… Se înțelepțește! Pentru că este în firea omului și a lumii ca binele și adevărul să iasă la suprafață, să devină tot mai active! Formula lui Țuțea este perfect sinonimă cu „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!… Tot patru cuvinte! În aceste două formule, a patru cuvinte fiecare, afli esența comportamentului „contra-revoluționar” al românilor. Românului nu-i place „mișcarea”, neastâmpărul nevrotic, ci contemplația, adăstarea, care îți permite să guști pe îndelete din bucuriile Firii, ale existenței. Iar mai presus de toate românul resimte bucuria și plăcerea de a pune Țara la cale, Țara și Lumea, comentându-le la nesfârșit, cu recunoștință că are parte de ele…
21. Au mai rămas necomentate câteva sintagme interesante… „Extirparea sau pierderea caracterului național”, „existența românilor constituie un protest împotriva măreței revoluții mondiale”…
Le lăsăm pe altădată sau la dispoziția cititorilor site-ului nostru, ale căror comentarii sunt deseori năpraznice… Țin să încheiem printr-un alt citat, dintr-un autor infinit mai puțin cunoscut decât Engels, dar care a cunoscut infinit mai bine decât Engels ce va să zică măreața revoluție mondială. E vorba de un deținut politic, de la care am primit cu luni de zile în urmă o carte de versuri. N-am avut timp de ele, dar azi dimineață, în așteptarea discuției de față, am dat peste carte și am deschis-o la întâmplare, fără niciun gând și, în niciun caz, cu gândul de a citi mai mult de câteva rânduri. Sub ochi mi-au căzut următoarele rânduri, din poezia intitulată Acuz:
Acuz în fața lumii întregi, În fața tribunalului suprem al umanității, Pe acei intelectuali, Pe acei filosofi și oameni de știință, Care au mistificat adevărul, Care au deformat realitatea Și au acoperit-o Cu faldurile strălucitoare ale minciunii; Care în numele unor aberații Despre progres, libertate, egalitate, Au apărat, au lăudat și au înălțat Pe monștrii zilelor noastre Și au justificat Toate sacrilegiile și hecatombele.
Autor Dumitru Oniga. Reține: „În numele unor aberații despre progres, libertate, egalitate!”… Aș zice că citatului din Engels eu i-aș opune citatul din Dumitru Oniga. Mi se pare suficient. În plus are autoritatea suferinței, a jertfei, ceea ce nu este cazul în …cazul lui Engels al dumitale.
22. Cine sunt „monștrii zilelor noastre”?
Marx, Engels, Lenin, Stalin și alți revoluționari, activiști ai revoluției mondiale…Ai „măreței” revoluții! Mai fac o precizare: duelul a fost între Lassalle și Racoviță, dar contrastul revelator nu este numai între cei doi, ci și între boierul moldovean și aristocrația vieneză… Știi ce-mi trece acum prin cap: să fac o scrisoare către primarul Vienei și să-i povestesc cum a apărat românul Racoviță onoarea Vienei, a aristocrației austriece, în 1864. Și cum românii lui Iuliu Maniu au apărat Viena de ravagiile spiritului revoluționar, în 1918… Sunt curios cum va reacționa comunitatea vieneză! Ce monument al eternei și nemărginitei recunoștințe îl vor ridica românilor!
Că veni vorba: știai că la Viena există un falnic monument al soldatului sovietic eliberator? Ar da orice vienezii să nu-l mai vadă acolo. Am avut și noi un astfel de monument, în Piața Victoriei. Ți-aduci aminte?
23. Da, era chiar pe axul pieței! Unde-i acum? Nu mai e în Piața Victoriei!
Nu mai știu nici eu pe unde este acum. L-or fi topit țiganii… Ce știu este că a fost demontat din ordinul lui Nicolae Ceaușescu… A pretextat că sub statuie va fi stația de metrou, așa că rușii nu au mai avut ce spune… Caz unic în Europa la vremea aceea. Cum unică a fost și distrugerea monumentului V.I.Lenin din București, în martie 1990 și în pofida autorităților cominterniste revenite la guvernare în România. Tot așa: o demolare efectuată în premieră mondială… Prioritate românească absolută! Am asistat la acel moment de avânt contra-revoluționar. Eram deplin conștient că asist la un moment de istorie universală. A durat vreo două zile până ce homosexualul Lenin s-a lăsat dat jos de pe soclul revoluției mondiale și trântit la pământ, în noroi și în huiduielile reacționarilor bucureșteni!… Presa a trecut sub tăcere evenimnetul! Probabil că undeva, în niște importante cancelarii ale lumii, nu ni se iartă nici asta…
Post scriptum. Episodul duelului Racoviță – Lassalle știuu că a fost evocat cu detalii interesante de Andrei Oișteanu, în „România literară”, în urmă cu ceva ani. Din păcate nu am reușit să dau de urma textului. Dacă s-ar putea, l-aș găzdui pe site. E interesant de văzut lumea și din perspectiva Celuilalt… Altera pars, nu?…
