Dar să ne întoarcem la povestirea copilei, ce văzuse grozăviile săvârşite de trupele armatei sovietice eliberatoare, ce intraseră în România în vara anului 1944. Aşa se face că noi ne aflam în vara aceea la moşia bunicului meu, Ionel Bătrânu, numită Devălmăşia, în apropierea comunei Crucea-judeţul Ialomiţa, refugiaţi acolo din cauza deselor bombardamente din Bucureşti, unde locuiam cu părinţii mei. Împreuna cu bunicii mei, mai erau surorile bunicii mele-Matilda şi Victoria cu soţul ei Ionel Popişteanu. Deasemeni mama mea, Letiţia, şi cu mine, precum şi sora cea mică a mamei, Laura Bătrânu, ce împlinise de curând frumoasa vârstă de 18 ani. Ea şi cu mine fiind cele mai fericite, nedând importanţă războiului şi urmărilor lui, ea petrecându-şi vacanţa cu prietenele ei, ale familiei Comăţeanu, vecinul cel mai bun şi apropiat al bunicului meu. Perioada copilăriei mele la bunici– la Călăraşi, oraşul patriarhal de pe malul Dunării, avea să fie cea mai fericită amintire din viaţa mea petrecută în România. Stăteam de 7 ani, împreuna cu mama, în casa bunicilor mei, deoarece tata îşi făcea stagiatura în nordul României, la Oradea, iar eu mă bucuram de dragostea şi grija lor protectoare– eu fiind prima lor nepoată. Călăraşul era capitata judeţului Ialomiţa şi era un orăşel balcanic, de care-mi amintesc cu plăcere şi nostalgie. Avea multe case boiereşti frumoase, cu curţi enorme, pline de flori şi chioşcuri. La marginea orăşelului erau şetre de ţigani, cu îmbrăcăminte pitorească şi cu oale şi altele din aramă, ce le lucrau, precum şi coliere din monezi de argint sau aur. Mi-amintesc de dansurile ţigăneşti şi petrecerile din jurul focului, ce ne încântau pe noi copiii. Deasemeni şi cofetăria din centru, bâlciul, parcul şi portul pe malul fluviului, magazinele pline de dulciuri şi bunătăţi: halva, sugiuc, acadele, nuci de cocos, smochine şi altele, ce erau din abundenţă la greci sau turci, precum şi plimbările cu trăsura cu bunicul meu, care mă iubea şi răsfăţa. Din păcate perioada aceasta scurtă avea să ia sfârşit şi să nu se mai întoarcă niciodată după terminarea războiului. Bunicii din partea tatălui şi a mamei stăteau pe aceiaşi stradă, în centrul Călăraşului şi alergam mereu între casele lor, împrăştiind bucurii şi dragoste. Mama îmi lucra de mână tot felul de minunăţii vestimentare şi mă împodobea ca pe o păpuşă vie. Erau o încântare excursiile cu vaporul pe fluviu, în pădurea Chiciu sau la Silistuc în Bulgaria, de unde veneam încărcaţi cu bunătăţi. La armanul bunicului era o plăcere să mergi cu şareta şi să mâni caii. La călărie nu mergeau decât cei mari, noi copiii visând să creştem şi să putem călări pe caii favoriţi. Câmpul era plin de maci roşii printre spicele bogate ale grâului, ce dădeau farmec lanurilor. Uneori împodobeam trăsura, caii şi pălăriile fetelor cu maci roşii şi mergeam să-l aşteptăm la gară pe tata, care venea în permisie de la Bucureşti. Era o vară foarte bogată şi frumoasă, nu numai cu cereale, ci şi cu fructe aromitoare (caise, pepeni galbeni etc.) ce făceau să plutească în aer un miros îmbietor. Bunicul Ionel Bătrânu, care se născuse în comuna Crucea din vecinătate, avea o pasiune pentru pământ şi-i plăcea să vină mereu la moşie şi să participe la strânsul recoltei, să asculte duduitul botobei şi behăitul oilor, spunând că vroia să fie înmormântat în pământul Bărăganului. Bunica, Constanţa Bătrânu, trebăluia cu femeile la bucătărie pentru a pregăti prânzul şi cina celor care munceau la câmp. Noi copiii ne jucam printre lanuri, ne împleteam în cozi florile câmpului, mâncam fructe culese din pomi şi ne zbenguiam fericiţi. Dar uneori când stăteam să ne odihnim pe pământ, simţeam o zguduitură înfundată, un tremur al gliei parcă bolnavă de grozăvia bombelor. Iar pe cer vedeam şi auzeam avioanele bombardiere ce se îndreptau sper Bucureşti, cu încărcătura lor de moarte. Atunci ne dispărea râsul şi voioşia, amintindu-ne de război. Armanul nostru era situat în plin câmp, între două drumuri, unul de ţară şi unul pietruit ce ducea la calea ferată la staţia Dragoş Vodă. Odată mă întorceam cu mama din Bucureşti, unde stătusem cu tata câteva zile şi ne prinseseră bombardamentele şi chiar şi trenul nostru fusese rău bombardat. ]in minte că mama m-a aruncat pe pământ şi s-a aşezat peste mine pentru a mă apăra cu trupul ei de gloanţe sau bombe ucigătoare. Exact aşa am procedat şi eu în iarna anului 1989, când a trebuit s-o apăr pe nepoţica mea, Laura, de gloanţele ucigătoare din timpul revoluţiei anticomuniste din Bucureşti. Atunci când eram copilă, ştiu că eram foarte speriată de această întâmplare nefericită şi nu mi-am găsit liniştea decât în braţele bunicii mele iubitoare. În câmpul deschis bombardamentul avea o rezonanţă zguduitoare, care te înfricoşa. Tremurul îndepărtat al pământului după sfârşirea bombardamentului îmi reamintea de grozăvia trăită în braţele mamei protectoare. Tata fusese adus de pe front de la Odessa, cu mobilizare pe loc la Bucureşti, la tribunalul mare, cu puţin timp înainte de terminarea războiului. Mama se ducea cu mâncare, provizii, schimburi curate de îmbrăcăminte şi pat etc. şi mă lua şi pe mine cu ea la Bucureşti. Dar după ultimul bombardament în câmp, mama nu mă mai lua cu ea când pleca la Bucureşti.
