Îmi aduc aminte cu plăcere de bunicii mei. Am avut noroc, au fost în viaţă toţi patru cât am fost eu copil. Părinţii părinţilor mei erau oameni simplii, cu frică de Dumnezeu şi tare de treabă.
Din ambele părţi aveau animale ca buni gospodari, o pereche de cai, o vacă sau două, porci, găini, gâşte şi raţe.
Am copilărit în satul Izgar, localitate la câţiva kilometri de staţiunea Buziaş. Am avut casa lângă bunicii din partea tatălui, am fost vecini de slog. Când tata s-a însurat a primit jumătatea din grădina şi o casă din cea părintească, aşa am locuit aproape împreună. Ţin minte cum mergeam la pământurile părinţilor şi bunicilor mei, la vie şi chiar la pădurea noastră.
Însă într-o bună zi a venit colectivizarea… Oamenii au trebuit să “doneze” lucrurile de preţ din gospodăriile lor şi valoarea cea mai mare au fost caii.
Într-o după masă de vară, după colectivizare am stat cu bunicul în faţa casei, pe o bancă şi el mi-a povestit ceva ca să învăţ, să stau liniştit şi să cresc. L-am ascultat cu mare atenţie, simţeam că mă iubeşte şi pentru că de fiecare dată după o astfel de discuţie şi întâlnire cu el îmi dădea o bomboană.
Pe stradă, prin faţa noastră au trecut mai multe căruţe care au venit de la câmp şi probabil s-au îndreptat spre colectiv. Eu eram pe genunchii bunicului meu şi el povestea mai departe.
La un moment dat în faţa noastră s-a oprit o căruţă şi caii n-au mai vrut să înainteze. Caii au întors capetele spre noi, bunicul s-a oprit din povestit şi eu m-am uitat la faţa lui. Din ochii întredeschişi curgeau lacrimi. Până atunci eu nu am ştiut că şi oamenii plâng…
Cărutaşul a lovit caii.
Atunci bunicul s-a ridicat, m-a luat de mână şi am intrat în curte. Am aflat mai târziu că acei cai erau ai bunicului. Nu peste mult timp, în toamnă, într-o dimineaţă a venit mama de la bunici şi mi-a spus: – A murit bunicul tău. Ţin minte că a fost o mare pierdere pentru mine, mai ales că l-am văzut pe tata cum plângea după tatăl său şi ce durere mare a fost.
Timpul nu stă locului şi au trecut doi ani de când bunicul meu s-a dus să locuiască în ceruri…
Era o toamnă târzie cu vreme urâtă. Am stat cu mama în casă, mama lângă masă, eu lângă fereastră şi am privit afară în stradă. Din când în când au mai trecut prin faţa casei noastre oameni şi căruţe.
La un moment dat o căruţă încărcată cu lemne s-a oprit chiar în faţa casei noastre. Caii n-au mai vrut să tragă,roţile erau afundate mult în noroiul uliţei.
Căruţaşul, stăpânul caiilor a blestemat, a lovit caii însă căruţa nu s-a urnit. Caii erau transpiraţi şi tremurau de frig şi mai ales de frica stăpânului lor. Atunci s-a apropiat un barbat mai în vârstă, era cu spatele la mine şi l-a certat pe căruţaş. N-am înţeles tot ce vorbeau însă după mimică mi-am dat seama că bărbatul iubea caii şi a dorit să-i ajute.
Stăpânul cailor s-a dat la o parte şi şi-a aprins o ţigară, era furios şi înjura întruna. Bărbatul s-a apropiat de feţele cailor, i-a mângâiat si le-a vorbit. Caii au început să se liniştească şi s-au oprit din tremurat. Stăpânul cailor fuma, se uita la bărbat, la cai şi cred că nu înţelegea mare lucru.
În cameră era plăcut, mama tricota o bluză pentru mine şi uneori mă întreba ce mai văd pe afară.
Bărbatul a mângâiat caii, le-a vorbit mai departe şi s-a aşezat lângă cai în poziţia de tras. Atunci a întors capul spre mine. Nu-mi venea să cred era bunicul. Mi-a făcut un scurt semn şi caii împreună cu el s-au urnit. Eu am spus atunci: -Bunicul! Mama m-a întrebat ce-i cu bunicul?
I-am povestit mamei ce-am văzut. La insistenţele mele mama a venit şi a deschis fereastra, însă nu mai era nimeni. Şi azi după foarte mulţi ani mă gândesc ce am văzut atunci? Este sigur erau bunicul şi caii.