Rostite de soţi, rude, copii care abia dacă şi-au cunoscut mama sau tatăl morţi acum zece ani, numele celor aproape 3000 de victime ale atacurilor teroriste din 9/11 sunt, astăzi, tot atâtea nume ale Americii. Sunt astfel pentru că America a arătat, din nou, comemorând cea mai cumplită tragedie din istoria sa recentă, că ştie să-şi cinstească morţii, oameni obişnuiţi sau eroi cu poveştile lor impresionante. Sunt astfel, pentru că forţa acestei naţiuni stă, între altele, şi în miraculosul dar al unor no-names de a naşte, oricând, eroi. Sunt numele Americii, cele care au unit în aceste zile o naţiune întreagă într-un efort cu totul special al neuitării: onorând trecutul cum se cuvine dar cu ochii pe ziua de mâine.
De câteva zile, ziarele şi televiziunile americane se întrec în a descoperi noi poveşti senzaţionale despre salvări miraculoase, sacrificii personale emoţionante, despre destine tragice şi momentele de groază din 9/11. Unii ţin să tragă concluzii pesimiste despre înrăutăţirea imaginii Americii în lume în aceşti zece ani post-atacuri, despre războaiele costisitoare sau eşecul din Afganistan, despre pierderea libertăţilor civile, despre americanii de rând deveniţi mai circumspecţi cu cei din jur şi mai neîncrezători în ţara lor. Alţii caută o perspectivă optimistă asupra şanselor Americii de a-şi recupera simbolurile sfărâmate, de a renaşte, şi constată că, între timp, s-a întâmplat totuşi ceva notabil: Osama bin Laden e mort, Justice has been done.
Avem, deci, ce spune. Dar nu mai e nimic de spus când vezi soţii sau părinţi evocând, în faţa întregii lumi, nume fără însemnătate pentru alţii dar care, pentru ei, erau însăşi lumea, totul. Nu mai e nimic de adăugat când o mare de “no-names” le aminteşte altor “no-names” că au avut şi ei copii, părinţi, iubiţi, nepoţi. Ascultaţi-le numele lor, e tot ce-a mai rămas! De piatră să fii şi nu-ţi poţi stăpâni lacrima atunci când, fără emfază sau dramatizări inutile, vezi cum urmaşii morţilor le pronunţă numele apăsat, cum dragostea lor reuşeşte să-i învie o secundă. Cum poţi asculta nepăsător un adolescent care-i transmite tatălui sau că-l iubeşte, că-l aşteaptă, că-i este dor? Ce-i poţi spune soţiei care şi-a lăsat bărbatul în urmă în clădirea WTC pentru a salva zeci de vieţi?
Ce ar mai fi de de spus când vezi toţi acei oameni aplecaţi asupra memorialului din New York, încercând să culeagă nişte nume cu hârtie şi creion ca şi cum ar extrage aur din piatră. Cineva spunea la CNN că peste jumatate dintre morţii de la WTC n-au mai lăsat nici o urmă care să poată fi îngropată după obicei. Aşa că tot ce mai poate fi recuperat de acolo este numele lor.
Aşezând o foaie albă peste numele gravat în zid, americanii desenau cu creionul până când numele celui dispărut se imprimă pe hârtie. Aşa puteau lua acasă bucata pierdută din numele sufletului îngropat la WTC.
Mergeţi la Memorialul dedicat soldaţilor americani căzuţi în Vietnam, la muzeul Holocaustului, vizitaţi simbolurile sacre ale Americii din Washington DC, de la Abraham Lincoln sau Martin Luther King Memorial şi veţi înţelege respectul, decenţa şi importanţa cu care americanii de rând îşi tratează trecutul, morţii, eroii. Veţi înţelege mai bine devotamentul faţă de steag, imn şi soldaţii plecaţi peste ocean. Marile naţiuni îşi poartă, mereu, cimitirul aproape.
Pentru un european mai cinic, cu atât mai mult pentru un est-european ros mereu de suspiciuni mărunte, tot ce a vazut în aceste zile poate să pară cam bizar şi teatral. Am putut constata, în săptămâna petrecută la Washington, cum creşterea nivelului de alertă teroristă cu două zile înainte de comemorare n-a avut mare impact emoţional. “Nu putem trăi tot restul vieţii întrebându-ne dacă vom muri” – asta gândeşte americanul de rând.
Energia creatoare a Americii încă nu s-a stins, spre necazul celor care aşteaptă cu sufletul la gură falimentul Statelor Unite. Au refăcut aripa distrusă a Pentagonului într-un an, noul WTC se înalţă rapid. Dar lucrurile nu arată, în general, tocmai roz. Economia se zbate încă în criză, şomajul bălţeşte la 9,1% iar perspectivele sunt proaste. […]
Acea duminica de septembrie a fost ziua numelor Americii. Numele lor gravate în piatră, deasupra unor ape care curg, se revarsă în locul unde se înălţau odinioară Twin Towers, vor aminti mereu de marea cădere în gol a unei naţiuni. Întâmplător, pe soclul statuii celui care a avut un vis, am găsit câteva cuvinte care definesc cel mai bine aceste zile cu amintiri amare: Out of the mountain of despair, a stone of hope.
(9 septembrie 2011, Columbia, South Carolina)
