Recent a văzut lumina tiparului, la editura Limes din Cluj-Napoca[1], volumul de versuri intitulat “În doze suportabile, iubirea”, semnat de Ioana Ileana ŞTEŢCO. Volumul beneficiază de un riguros şi sobru cuvânt înainte semnat de binecunoscutul exeget literar Gheorghe GRIGURCU. Ioana Ileana ŞTEŢCO este o voce inconfundabilă a poeziei feminine contemporane româneşti, fapt confirmat şi de numeroase premii de care a beneficiat din 1974 până de curând, se află abia la al doilea volum al său. Ea a debutat cu versuri în „Luceafărul”, în anul 1974, dar, din raţiuni doar de ea cunoscute, îşi publică primul volum, „Phoenix vecina”, abia în anul 2010, volumul fiind bine primit de critica literară şi încununat cu 3 premii, respectiv „Rapsodii de primăvară” – premiu pentru debut, 2010, „Marele premiu” – Ocoliş, 2010 şi tot „Marele premiu” – Sighet 2010.

Prima dată mi-a vorbit despre creaţia literară a acestei enigmatice poete din Nord, regretatul meu prieten Radu Săplăcan, un om care, deşi extrem de prietenos şi dispus să dea o mână de ajutor celui aflat  în nevoie, a fost totdeauna zgârcit cu aprecierile şi elogiile, atunci când era vorba de a face critica literară a creaţiei literare a cuiva. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat, însă, în cazul poeziilor semnate de poeta Ioana Ileana Şteţco, poezii pe care le citea şi cita adesea.

Am cunoscut-o ulterior, personal, pe poetă, dar rareori mi-a fost dat să îi pot citi poeziile altfel decât sporadic, risipite prin diverse publicaţii ale timpului.

Ioana Ileana ŞTEŢCO, având în vedere că, la aproape 60 de ani, este abia la al doilea volum, dă impresia unui artizan fanatic, care lasă din mână produsul la care trudeşte, după ani nenumăraţi de atentă şi îndelungă trudă şi doar după ce este convins că, sub aspect artistic sau estetic, nu se mai poate face absolut nimic, că pentru cel mai neînsemnat detaliu a fost găsită soluţia ideală.

Deşi puţină, cantitativ, poezia pe care o scrie Ioana Ileana ŞTEŢCO  o recomandă pe aceasta între cele mai de seamă poete ale literaturii române. Cu certitudine numele ei va fi curând rostit în compania selectă cel puţin a celor mai importante poete din literatura română a ultimei jumătăţi de secol.

Nu sunt aprecieri gatuite, de conjunctură şi nici nu urmăresc ca, din raţiuni subiective, să determin polemici inutile cu cei care, de decenii întregi recurg la diverşi ditirambi şi la clişee, nu o dată penibile, fie pentru a crea şi susţine false valori, fie pentru a atrage atenţia asupra unor nume meteorice, mult discutabile sub aspect valoric[2].

Mărturisesc că lectura recentului volum semnat de Ioana Ileana ŞTEŢCO nu este o treabă uşoară, dar, cu siguranţă, este o lectură care produce o sinceră bucurie a descoperirii unei poezii profunde, cu o bună cunoaştere a tainelor scrierii poeziei autentice, dar şi cu abordarea unei problematici în consens oarecum cu preocupările de bun şi fin artizan ale autoarei.

De foarte mulţi ani urmăresc cu atenţie noile apariţii editoriale în domeniul poeziei, dar trebuie să recunosc că rar mi-a fost dat să trăiesc asemenea bucurie şi satisfacţie, ca cititor de poezie, pentru faptul că mă  găsesc în faţa unui poet profund, autentic, a unui “poet născut, iar nu făcut”.

Ioana Ileana ŞTEŢCO, spre deosebire de mulţimea de ieniceri cu pretenţii poetice, agramaţi şi agresivi în acelaşi timp, care siluiesc Cuvântul, îl prostituează şi îl supun la cele mai greu imaginabile procese cu scopul de a epata şi de a atrage neaparat atenţia asupra lor, scrie o poezie diferită, vie, proaspătă sub aspect lexical, al imagisticii şi expresivităţii estetice, care nu lasă impresia a ceva „deja vu”. Fiecare dintre poemele acestui volum este o confirmare certă că ne aflăm în faţa unei autoare mature, cu o profundă cultură, care ne propune meditaţii incitante pe teme de largă diversitate. Volumul este structurat pe trei capitole, care reprezintă, într-o oarecare măsură, modul elevat şi rafinat de înţelegere şi abordare a poeziei pentru ca, prin folosirea “în doze suportabile”, ea, Poezia sau Iubirea, cum deducem noi, să menţină doza de risc la niveluri suportabile.

Autoarea ne invită, cu fiecare nou poem, să pătrundem în universul său poetic, dezvăluindu-ne nouă, cititorilor, ca prieteni ai săi, gândurile şi sentimentele ei, percepţiile şi crezurile, cu alte cuvinte, lumea sa imaginară.

După cum spuneam, fiecare dintre poeziile acestui volum reprezintă un lucru profund şi serios şi nu o înseilare de cuvinte cu sensuri puţin înţelese de cei care le citesc. Acest nou volum de poezii, semnat Ioana Ileana ŞTEŢCO, este felul în care poeta înţelege universul în care trăieşte şi se mişcă şi pe care îl cercetează cu detaşare, dar cu multă atenţie spre a nu-i scăpa nici o semnificaţie posibilă.

Cum spuneam, noua carte a Ioanei Ileana ŞTEŢCO nu oferă o lectură facilă, pentru că ea este autoarea unei poezii care te obligă permanent la meditaţie pentru a-ţi dezvălui sensurile şi semnificaţiile sale. Pe bună dreptate maestrul Gheorghe Grigurcu subliniază că: „lucrătura textului e săvârşită nu numai cu o atenţie meştesugită, ci şi cu o lăuntrică responsabilitate”, responsabilitate, credem noi, care a obligat-o pe poetă să renunţe la orice fel de clişee, dar şi la imagini facile. Prin poezia sa, deşi aceasta este o nesfârşită mărturisire de sine, poeta intră în dialog cu celălalt, pe care, prin cuvintele versurilor ei îl invită la meditaţie, la bucuria descoperirii frumosului „în care ard la cote înalte metafora şi verbul”.

Poeta nu scrie despre sine şi pentru sine, ci, ne propune şi  nouă, cititorilor, să descoperim, împreună cu ea, lumea ei, dar şi lumea noastră, de pe „insula numită Pământ”.

Însuşindu-ne şi noi cele precizate în finalul Cuvântului înainte semnat de Gheorghe GRIGURCU şi noi credem că tărie că: „Ioana Ileana ŞTEŢCO este o poetă care se cuvine citită cu atenţie”.

Pentru că numai astfel citită, credem noi, avem confirmarea talentului său de excepţie şi a expresivităţii şi prospeţimii deosebite a versului său.

[1] Se cuvine subliniat sprijinul mateterial asigurat pentru publicarea acestui excelent volum de versuri de Ioan şi Maria Cherebeţ, doi prieteni apropiaţi şi susţinători ai multor altor  scriitori băimăreni.

[2] Este, din păcate, o practică extrem de des întâlnită în literatura română post decembristă. Sunt o serie de grupări, unele în jurul câte unei reviste, altele în jurul vreunui personaj mai machiavelic, carepractică acest gen de critică şi receptare literară, prin care urmăresc să se valorifice exclusiv membrii respectivei găşti literare şi prin care apartenenţa la gaşcă suplineşte lipsa talentului.