E ora 7:00 dimineata. Ma trezesc mananc si plec la gradinita sau scoala dupa caz. Particip la lectii, raspund, iau note. Mari, de obicei, 9 sau 10. Se face ora 1. Imi iau ghiozdanul si ma indrept catre club. Mananc, iar apoi, incep antrenamentul. Urmatoarele 5 ore voi incerca sa imi ating barierele si chiar sa le depasesc. La ora sapte seara vine tati, ma ia cu masina si ma aduce acasa. Imi fac un dus, mananc, si ma apuc de teme. As vrea sa vad un desen dar nu mai am timp. Sunt obosita. Poate maine . Un maine care vine rar. Cateodata poate chiar prea rar.
Secventa de mai sus se intampla in fiecare zi de aproape 8 ani. Si se va mai intampla daca voi fi sanatoasa pentru inca multi ani. Nu conteaza. Imi doresc sa fiu cunoscuta in lume. Iar atunci cand castig vreau ca lumea sa auda o data in plus si de tara mea. De Romania . Sa vorbeasca de noi romanii cu admiratie si sa inteleaga ca nu mancam sobolani, caini sau lebede. Sa inteleaga ca noi suntem cel putin la fel de buni ca ei.
Anul asta am avut noroc. Dupa ce am castigat 5 turnee internationale consecutive, invingand pe parcurs fete clasate pe locul 1 in tari precum Rusia , Serbia si Ungaria, am reusit sa conduc echipa Romaniei pe podiumul European. Mai précis pe locul intai. Am fost foarte mandre atat noi fetele cat si antrenorul nostru. Am fost mandre atunci cand steagul nostru a fost cel mai sus, am fost mandre atunci cand ne-a fost cantat (corect) imnul, am fost mandre atunci cand reprezentantii unor tari cu renume precum Franta, Anglia sau Cehia ne-au felicitat cu admiratie si cu invidie. Am fost mandre pentru ca, am inteles din privirile si gesturile lor, atunci si acolo au acceptat ca noi suntem cei mai buni.
Mandria mi s-a diminuat un pic la revenirea in tara . In afara de parinti nu ne-a intampinat nimeni. In afara de un anunt stingher pe un colt de site nu s-a scris multa vreme nimic despre performanta noastra. Dar nu ne-am suparat. Nu. Ne-am gandit ca, poate, castigarea unui titlu European e ceva comun la noi. Se intampla probabil prea frecvent pentru a fi luat in seama. Sau pentru a fi dat ca exemplu. Sau poate ca Bianca ori Tonciu facusera vreun gest extraordinar in perioada aceea ca de exemplu sa se intalneasca cu vreun fotbalist, si asta a tinut toata suflarea cu sufletul la gura.
Acum insa mi-e rusine. Mi-e rusine ca am castigat Europenele. Mi-e rusine ca sunt probabil singura fata neinvinsa in acest an in Europa la categoria mea de varsta. Motivul: au aflat americanii de performantele mele si m-au invitat, pe cheltuiala lor, la unul din cele mai mari turnee internationale ce se desfasoara la ei in tara . Mi-e rusine sa ii refuz pentru ca peste treizeci de tari se lupta timp de un an de zile sa prinda un loc la acest turneu. Iar eu am avut norocul sa fiu invitata pe cheltuiala organizatorului. Asta inseamna ca americanii ma apreciaza si se gandesc ca participarea mea poate ridica valoarea turneului. Din pacate, tati spune ca nu mai avem bani pentru biletele de avion. Asa ca trebuie sa refuz invitatia.
Ma numesc Rosca Andreea, am 12 ani, practic tenisul de performanta, sunt dubla campioana nationala, campioana Europeana si neinvinsa in acest an atat in tara cat si in turneele desfasurate sub egida Tennis Europe la categoria mea de varsta. Si nu CERSESC. Dar ma gandesc ca, daca se va gasi un sponsor care sa ma ajute sa particip la acest turneu, poate voi ajuta si eu ca Romania sa fie vazuta un pic mai bine. S-ar putea sa nu castig turneul dar voi lupta pana la ultima minge ca sa o fac. Oricum, indiferent de ca va fi, sunt mandra ca sunt Romanca indiferent de ce ar face unii dintre colegii mei de tara.
MULTUMESC
