A fi căuaci sau fierar nu este un lucru ușor. Este o meserie grea, care cere îndemânare, putere, ingeniozitate și nu în ultimul rând, pasiune. Toate acestea le-am văzut îngemănate în chipul tatălui meu, în puterea mânilor lui cu palmele bătătorite. Pentru mine devenise un zeu al focului, un Heifastos magic, sub mâinile căruia fierul se modela luând cele mai fascinante forme. De unde venea acest meșteșug al modelării fierului? Istoria Apusenilor este foarte veche. O știam asta de când eram copil de-o șchioapă la Câmpeni, în clasele primare, de la d-na învățătoare Adela Mucea. Atunci aflasem, uimit, că bătătura Câmpenilor, precum și culmile dealurilor învecinate, și mult mai departe de acestea fuseseră, cu câteva milioane de ani în urmă, fundul Mării Sarmatice. Cea mai concludentă mărturie este exisistența rezervației paleontologice „Dealul cu melci” de la Vidra, de pe cursul Arieșului Mic. Am fost acolo de foarte multe ori, fascinat de legenda acestui fund de mare, pe care îl călcam acum în picioare. Ajungeam la poalele dealului cu melcii de piatră, după care mă uitam apoi spre cer, imaginându-mi calotele de apă zidindu-se transperent, peste capul meu, peste bolta arborilor, peste casele din vale, peste pășunile verzi, până acolo sus, undeva la buza cerului. Pipăiam apoi cu palmele mici, creasta dealului pietros, peste care trece abuziv, un drum de căruță, ce-i tăiase nemilos carnea de piatră, zdrobindu-i trupul în fărâme mici, care se mistuiau apoi sub apa ploilor. Așa dipăreau încet melcii de piatră, vechi de milioane de ani. Pe tăcute, dispărea și mărturia istoriei… În trupul acelui deal sunt conglomerate milioane de cochilii de melci, calcifiate de-a lungul vremurilor dinainte de istoria noastră, mesaje codate în piatră al genezei acelor munți!
Dar pe lângă fosile de melci sau oase uriașe de ursus spelaeus, în munții de unde răsare Arieșul, se găseau și se mai găsesc și metale. În Apuseni, și nu numai aici, fierul, bronzul, aurul, argintul au fost scoase pe rând din letargica lor așteptare, pentru a fi aduse în istoria, ce cunoștea atunci, o profundă și ireversibilă transformare. Poate și de aceea moților le place să sfredelească piatra, lemnul dar și… istoria! Istoria pe care o citeam de fiecare dată ce ajungeam pe culmile munților, de după Câmpeni, venea deci din străfundurile pământului. De acolo de unde, strămoșii daci vor scoate primele bucăți de metal, prelucrându-le după un meșteșug încă plin de mistere. Poate că unul dintre acestea îl știa chiar tata Iosif. Îl văzusem de foarte multe ori, cum aduna apa de la ploi, într-un vas de fier dreptunghiular, pe care vara îl acoperea cu un capac de lemn, ferindu-l de razele directe ale soarelui. Acolo, în apa venită din ceruri, el călea fierul. Adică îl oțelea, îl făcea mai dur, mai rezistent, mai puternic. Fiecare topor, fiecare scoabă, daltă sau unealtă scoasă din cărbunii de pe vatră, după ce era netezită pe muchia nicovalei, luând formă aerodinamică, era introdusă, cu partea tăioasă înainte, în baia de apă. Fierul roșu luat de la îmbrățișarea cu focul, pătrundea în apă împingând-o în lături, iar aceasta bolborosind sărea, bezmetică, în toate părțile. Era o mică bătălie dintre metalul înroșit și apa de ploaie, care se termina scurt, în câteva secunde, fierul fiind cucerit de răceala apei. Acest proces se repeta de mai multe ori, până când fierul devenea negru, semn că se călise îndeajuns. Îl mai vedeam pe tata punând toporul, scoabele sau fierul de plug proaspăt modelate în foc, într-o baie de argilă roșie, unde le lăsa pentru un tratament contra ruginii. Uneori folosea și o baie cu apă de calcar. De unde cunoștea el toate acestea, nu știu, pentru că niciodată nu avea timp să-mi spună. Ciocanul bătea nicovala în ritm alert, fără pauze, cu ecouri pierdute prin acoperișul de cătran afumat. Eu însă, cu ochii de copil uimit de aventura bucăților de fier, urmăream fiecare gest, din spatele ușilor deschise ale fierăriei.
Cum se prelucra fierul, metalele în general, în zona Apusenilor? Cu siguranță că odată începută de către triburile de daci liberi – dintre care amintesc pe cei din Vicus Pirustarum de pe dealurile Alburnus Maior, apoi pe cei din zona așezărilor Ampelum și Piatra Craivii, aproape de Apulum, și nu ultimul rând, pe băieșii din Munții Bihorului – exploatarea resurselor minerale a fost una dintre ocupațiile de bază, cu efect imediat în economia locală. Acest meșteșug a fost folosit cu mult înainte de cucerirea romană, după cum clar rezultă din înscrisurile păstrate pe tăblițele de ceară găsite la Roșia Montană, nu departe de Câmpeni. Odată cu venirea romanilor, mineritul din Munții Apuseni s-a dezvoltat și mai mult, deoarece Legiunea a XIII Gemina, cantonată în Apulum, aduceau atât noi tehnici de prelucrare, dar și o economie a războiului ce se cerea, imperios, a fi susținută. Armatele romane aveau nevoie de arme, de platoșe, de coifuri, dar cel mai mult de aur! De aurul găsit în inima Apusenilor! Concluzia recentă, a unei echipe reunite, de arheologi și specialiști în istorie, de la „Centre National de la Recherche Scientifique”, UTAH („Unite Toulousaine d’Archeologie et d’Histoire”) și de la Universitatea „Le Mirail”, vine să confirme și să întregească afirmațiile anterioare: „În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță exploatate inițial la suprafață, apoi în subteran. În campania din 2000, a fost descoperită o susținere minieră din lemn în situ în rețeaua de galerii Țarina, datată cu C14 la mijlocul sec. I Î.d.Hr. sfârșitul sec. I d.Hr. Nimic nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a fost inițiată de daci. Campania din 2002 a furnizat noi datări dacice”.
În ipoteza lansată de către istoricul și filologul I. I. Russu se regăsește această posibilitate, ca dacii să fi fost primii care au început exploatarea minereurilor din Apuseni, pentru că numele vechi de Alburnus este, la origine, nu roman – așa cum s-a vehiculat în vechile manuale de istorie – ci dac (!). Astfel rădăcina cuvântului Alburnus, A l b, este de origine daco-tracă, iar sufixul – u r n u s este de origine latină (pentru o informare suplimentară vezi și Chantal Kircher-Durand, „Grammaire Fondamentale Du Latin Tome IX Création Lexicale: La Formation Des Noms Par Derivation Suffixale”, Peeters Leuven, 2002).
Minele de la Roșia Montană sunt deci mult mai vechi decât s-a crezut până nu demult. Au fost acolo înainte de venirea romanilor, au rămas și după plecarea acestora, au rezistat sub devastările ulterioare ale triburilor migratoare și războaielor marcomane, au ființat sub voevodatele române, nu au secătuit sub dominația imperială austro-ungară, nu s-au prăbușit sub dictatura comunistă și au ajuns până în zilele noastre, ca o mărturie nesecătuită a istoriei acestor munți. O istorie care aduce la lumina zilei adevăruri spectaculoase, nefalsificate, care astăzi supără pe foarte mulți academicieni. Nu mai departe de teoria originii latine a românilor, care după un studiu riguros al acelor tăblițe cerate de la Roșia Montană, scrise în latina vulgata, pierde enorm din credibilitate. Pentru că minerii daci, iliri și dalmațieni, din marele neam al tracilor, venind la Alburnus Maior pentru a extrage aurul, vorbeau cu romanii în latina vulgară. Studiul academic făcut asupra tăblițelor subliniază acest aspect al comunicării orale directe, dintre mineri și coloniștii romani, iar înscrierile pe ceară stipulează clar, că deși quia se litteras scire negavit, adică nu știau a scrie literele… (acesta, aceștia) se înțelegeau verbal asupra muncii și contractelor semnate. Vorbim despre anul 131 d. Hr., an care este menționat în cel mai vechi triptic, deci la o perioadă de timp relativ foarte scurtă, după cucerirea Daciei de către armetele romane. În mod logic, ne întrebăm atunci, când au avut timp neamurile trace să învețe limba latină vulgară? O știau desigur, cu mult înainte de venirea romanilor, iar tăblițele de la Roșia Montană confirmă acest adevăr. Surprinzător, nu? Dar perfect adevărat. La fel de adevărat ca și rezultatele cercetărilor cu C14, făcute de către cercetătorii francezi, care afirmă ipoteza că dacii extrăgeau și prelucrau aurul, cu aproximativ 300 de ani înainte de războaile cu Traian. Odată ajunși în Apuseni, via Ampelum, prin pasul Bucium, romanii au intrat, de fapt, în galeriile săpate de daci.
După ce o parte din statul dac a fost transformat în provincie romană, toate minele de aur (Aurariae Dacicae), din noua provincie au devenit proprietatea directă a împăratului, care le administra prin așa numiții procuratori auriferi (procurator aurariarum). Exploatările aveau aceleași drepturi ca și municipiile, fiind scoase de sub jurisdicția legilor rurale. Încă nu se știe cu exactitate cât de extinse au fost aceste zone Aurariae Dacicae, ci doar se fac estimări geografice aproximative… Se crede că acestea se întindeau spre est până la granița cu Dacia Superioară, la nord erau mărginite de cursul Văiilor Crisius (Crișului Alb) și Auratus (Arieș), iar spre sud și vest de Valea râului Maris (Mureș). Aceste vechi așezări miniere au cunoscut o perioadă de înflorire sub romani, care le-au exploatat fără încetare, până la retragerea aureliană din anul 271.
Istoria extragerii și prelucrării minereurilor de aur și de fier din Munții Apuseni nu s-a oprit însă aici. A continuat mai departe, dusă pe umerii populațiilor locale, îndeobște prin munca satelor de iobagi români. Unde sunt fierarii satelor din Apuseni, în tot acest timp al exploatărilor de la Roșia Montană? Cine erau cei care făureau ciocanele și dălțile pentru minerii din galeriile de aur? Fierarii de bună seamă! La început erau angajați auxiliari ai coloniilor, dar cu timpul aceștia și-au extins aria ocupațională, confecționând o gama largă de unelte, arme și obiecte casnice. Era folosit intens bronzul, ca dovadă a cantităților mari de arme de bronz, găsite pe teriotriul Daciei, încă din vremuri foarte străvechi, după cum afirma și istoricul Vasile Pârvan: „toate spedele pe care cunoaște până acum din Dacia hallsattiană, în afară de cele scythice, sunt de bronz. Ele alcătuiesc, atât prin forma mânrului cât și a lamei (cu două tăișuri), o simplă continuare a tipurilor din bronzul mai vechiu…”
Făuritorii de arme de atunci, au ajuns să fie fierarii pe care i-am avut în secolul trecut, din care astăzi mai avem aproape niciunul. Munții Apuseni au rămas aceeași, domoli și tăcuți, ascuzând în pântecul lor aurul și secretele celor care le-au săpat drumurile spre inimă, căutând să-i secătuiască. Au dispărut și fierarii, după cum spunea și Constantin Boia, un fierar de 50 de ani, de la Roșia Montană. Dacă până în urma cu trei-patru decenii în Roșia existau 4-5 fierari, azi el este singurul care mai practică această meserie. Mărturisea că și-a făcut ucenicia de la vârsta de 16 ani, în comuna Lupșa, de pe Vealea Arieșului, învățând timp de trei ani, la atelierul lui Ceapa Vasile, un fierar bătrân. În Câmpeni erau, în perioada de după cel de al Doilea Război Mondial, doar doi căuaci adevărați: baciul Culiță, pe strada Moților de pe Prund și chiar peste drum de acesta, căuaciul Vârciu, care își avea atelierul în beciul unei case vechi, acoperită cu șindrilă de brad. Încă înainte de moartea baciului Culiță, tata a cumpărat casa unde încă mai locuia mătușa, în anul 1970, mutând atelierul fierăriei, de la drum, tocmai în spatele grădinii, la poarta din dos, care dădea spre mlaștina Tăului de lângă Colț. Căucia de peste drum, după moartea fierarului Vârciu, și-a închis singură ușile, tata servindu-i apoi și pe cei care veneau acolo. Pe Valea Arieșului, în Apuseni, moții au modelat și modelează și azi lemnul, dar tata a avut un destin special! Pentru mine el întruchipa tăria fierului, nu degeaba era el din neamul vidacilor (vicus dacus) și de aceea, palmele lui au modelat fierul… pe fața lemnului. Cine făcea potcoave la Câmpeni, în afară de tata Uțu? Cine mai era, cu adevărat, fierar-căuaci-potcovar? Meseria aceasta se moștenea, de obicei, în familie, sau se învăța în neam. Tata a fost ucenic la baciul Culiță, fratele mamei sale Ana. Baciul Culiță învășase fierăria și potcovitul de la tatăl său, care la rândul lui o moștenise de la bunicii tatălui său. O linie genealogică lungă, destul de directă, fără sinuozități colaterale. Azi nu mai este nimeni care să ia un ciocan, să încălzească o bucată de fier și punând-o pe nicovală, să scoată forma măiastră a unei potcoave de bou sau de cal. Meseria a fost lăsată moștenire doar trecutului. Dar nici care cu boi n-am mai văzut pe străzile Câmpeniului, ci doar pe drumurile lăturalnice, care duc spre satul Certege, ori spre Dealul Capșii, Muncel, Poduri, Gura Sohodolului, sau spre Dealul Dosului. Moții nu mai coboară cu căruțele la vale. Cei mai mulți dintre ei își țin boii pentru muncile din gospodăria proprie: arat, căratul îngrășământului natural de la poiată la pășune, căratul clăilor de fân, sau a cartofilor scoși din țarine. E tot mai greu să simți prezența arhaicului pe dealurile Câmpeniului. Nu mai vezi turmele de oi păscând libere, nici vacile aciuate sub sâlhe de brad așteptând încetarea ploilor mocănești. Nu mai întâlnești nici boii, pe care mi-i aduc aminte cu coarnele mari, ca și colțurile de pachiderme, pentru că singura lor utilitate, înainte de sacrificare la bătrânețe, ar fi fost să tragă poveri grele, care acum sunt tratate cu mijloace moderne. Vine cineva cu un tractor și urcă dealul, apoi coboară în vale, ducând cu el de patru cinci ori mai mult decât pot duce o pereche de boi. Unchiul Culiță de pe deal, de lângă pădurea Hoancă, îmi spunea odată că o pereche de boi este mai puternică decât una de cai, dar mai puțin rezistenți și rapizi. Pentru munci asiduue, grele dar încete, cel mai bun rezultat îl dau boii, nu caii. Tot el îmi spunea, mimând o față de om preocupat de soarta țării, că la bisericile din Câmpeni, clopotele au fost duse cu ajutorul boilor, încet dar sigur. Caii sunt mai greu de controlat, nechează, sar, se opintesc dintr-odată, pot rupe hamurile. Boii sunt mai liniștiți… mai supuși, de aceea chiar și piesele de artilerie grea, în timpul războiului, au fost trase de boi, care răzbeau mai bine prin drumurile desfundate, decât caii.
Fierăritul a mers, în Apuseni, mână în mână cu mineritul. Dacă pe Valea Arieșului, au existat galerii de aur, au fost și mineri care să le exploateze. Iar dacă au fost mineri atunci au fost și fierari care să le facă uneltele de scormonit munții, tatăl meu fiind, su siguranță, ultimul din marea familie a fierarilor autentici, de la Câmpeni. Mirajul filonului aurifer și mitul loviturilor norocoase de târnacop, au dat culoare, bucurie dar și durere vieții localnicilor din această parte a munților.
