(Mici însemnări despre volumul „De la Herodot Cetire”, de Alex Cetăţeanu)

Pe masa mea de lucru sunt câteva cărţi pe care mi-am propus să le am la-ndemână. Aşa, de-o plăcere. Câteodată, în anumite perioade, îmi place să citesc alternativ, amestecat, şi proză, şi poezie, şi eseu sau reportaj literar, sau…. Una dintre aceste cărţi de plăcere a fost şi cea de poezie şi poem în proză cu titlul „De la Herodot cetire”, de Alex Cetăţeanu. Autorul este cetăţean canadian român şi, fără îndoială, român canadian. Şi este, în felul său, un învingător trist.

Învingător fiindcă, inginer electronist talentat cum este, s-a realizat în imigraţie destul de bine material. Dumnezeu şi mama lui Alex l-au dotat cu o minte deschisă şi mobilă, pe care a ştiut a o folosi unde şi când trebuia. A întâlnit destul „noroi” pe drumul său de la Amărăşteni-ul natal, la Craiova, la Bucureşti şi, apoi, în Canada… Dar serios şi tenace a învins noroaiele de tot felul, înlocuindu-le cu asfaltul civilizaţiei.Şi iată că drumul său înainte s-a desprins de cotidianul măruntei existenţe materiale, importantă şi ea (din păcate) şi s-a ridicat spre sfera aerului curat al scrisului, al literaturii. De fapt, aceasta a fost şi o pârghie esenţială a rezistenţei alergătorului de cursă lungă. Şi, vorba aceea,   spune-mi cu cine te-ntâlneşti, ca să-ţi spun cine eşti! Pe scurt, Alex Cetăţeanu (împreună cu nişte prieteni) a înfiinţat Asociaţia Scriitorilor Canadieni de Limbă Română, al cărei preşedinte este de ani buni. Dar, de unde o tristeţe atât de profundă, la un om puternic şi capabil, se poate zice chiar un om realizat?! Undeva, într-un poem („Intrebare”), el ne spune: „(…) am bani cât să-mi ajungă/ Două vieţi şi jumătate./ Dar acasă nu-s niciunde”. Decurge de aici o mare tristeţe, de of şi dor. Dorul de casa părintească, de ţara natală, de dealurile şi pădurile de altădată. De oamenii pe care i-a iubit. Şi întâi şi-ntâi este, fără doar şi poate, Mama.

Dar iată că am intrat deja în existenţialismul  poeziei acestui scriitor. Vorbim aici despre un scriitor plurivalent: el se manifestă în lumea literelor şi ca prozator, şi ca eseist, şi ca reporter. Mă opresc totuşi asupra cărţii sale de poezie, căci niciunde nu poţi citi mai bine omul din spatele cuvintelor, decât în poezia sa, în versurile sale. Versuri care, în cazul nostru, cuceresc prin sensibilitate şi sinceritate. Şi nu o dată prin transfigurare artistică memorabilă. Poezia lui Alex Cetăţeanu subliniază, prin vibraţii esenţiale, direct şi indirect, ecourile unui fenomen social foarte actual şi foarte dramatic: emigraţia! Astăzi el este mai extins ca niciodată în lume, cu implicaţii majore asupra societăţii, în ansamblu, dar şi asupra individului, asupra omului, confruntat cu tot felul de ostilităţi, cu evadarea lui din limba maternă, ceea ce pentru un poet, mai ales!, este un dezastru. Este, prin dislocare şi transplantare, distorsionarea normalului, ieşirea din lumea cu care ai crescut, din mentalitatea cu care ai fost obişnit, din comunicarea şi aerul, şi frumuseţea cerului tău… Ieşirea din ele, implicarea în altele, nu întotdeauna prietenoase de la început. Versurile lui Alex Cetăţeanu cântă, de fapt, o melodie veche – nouă, aceea a zbaterii intelectualului dezrădăcinat, în paralel cu omul matur nevoit să-nveţe din nou cum să trăiască, cum să răzbească. Cum să adopte o ţară, o altă cultură, o lume nouă care-l adoptă. Care-l adoptă numai dacă…

Citind cu delicateţe acest filigran de suflet, care este cartea poetului Alex Cetăţeanu, constaţi că dincolo de suprafaţa cuvintelor, se află o inimă sensibilă, curată, a unui om animat de dorinţa de bine, de mai bine între oameni. Iar dacă vorbim, cum mai spuneam, de existenţialismul din versurile sale, din scrisul său în ansamblu, îmi place să remarc şi să insist că el poartă amprenta dorului de meleagurile româneşti, împletit, ca un fir de mărţişor, cu iubirea faţă de ţara împlinirii sale de azi. Dar, din păcate, poetului îi lipseşte, dureros, o deplină închegare sufletească. Alex Cetăţeanu – ce pseudonim aparte!- este, de fapt, cetăţeanul a două lumi şi, prin extensie, el este un cetăţean al lumii. Universalitaea se plăteşte însă şi cu lacrima după Amărăştii de Drăgăşani, din alte timpuri. „Ce să fac să mă trezesc,/ S-aud cucul oltenesc?” – se-ntreabă poetul. Şi constată mai apoi: „Vremea trece, mă usuc:/ Dor de ciocârlii şi cuc”( a se vdea poezia „Dor de pupăză şi cuc”). Sau iată câteva versuri din „Dealurile mele”: „Gându-mi tot aleargă/ Peste munţi şi ape./ Cu cât mai departe-s,/ Casa-i mai aproape”.

O viaţă printre străini! Chiar dacă, democratic, îţi oferă şanse egale cu ale altora, nu e simplă, nici uşoară. Lumea-i cum este, cu oameni buni şi răi, cu frumos şi urât, cu dimensiuni felurite şi, adesea, cu comportamente de nesuportat. Cu toate că Alex Cetăţeanu are dorinţa pozitivă de a nu le lua în seamă, de a le ignora, pur şi simplu. Poetul îşi propune să fie nesimţitor la intemperiile morale ale vieţii. Ură, învrăjbeală, trădări, laşitate, complot nu au loc în inima şi mintea sa. Dar… Ce să-i faci? Poetul e om, aş zice chiar mai om decât omul obişnuit. Degeaba se jură el să nu ia în consideraţie acest fel de tare morale (aşa cum îşi propune în poezia „Jurământ”). Pe o linie asemănătoare, dar combativă, se înscrie, de fapt, şi poezia „Rugă”: „Doamne, fă să piară/ Hoţii şi farsorii/ Pune-le-npotrivă/ Apa, cerul, norii”. Oare mai trebuie să insist asupra dimensiunii morale majore şi deosebit de onorabile a lui Alex. Cetăţeanu?!

Este, cu toate acestea, limpede că sensibilitatea poetului e, în esenţa ei, nu o dată rănită, iar „condeiul, său hamletizează tocmai din această perspectivă. Se pare că avem de-aface, aici, cu un fel de alter ego voalat, al lui „a fi sau a nu fi”: „Mă întreb ca omul:/ Cine-i fericit?/ Cel ce vrea lumină,/ Cel ce-a adormit?”.

Sunt mai multe direcţii tematice în volumul despre care vorbim; nu le voi enunţa pe toate, nici nu e nevoie pentru a înţelege valoarea acestui poet român canadian, deocamdată aflat la un singur volum cu versuri. Valoarea versurilor sale este susţinută stilistic adeseori prin forma poeziei populare româneşti. Dar sunt şi alte forme de versificare şi transfigurare poetică, despre care exegeţii pot găsi influenţe subtil insinuate şi foarte personal asimilate din literatura clasică română (Eminescu, Alecsandri, Coşbuc, Bacovia…). Caracteristice ne apar, pe parcursul unei lecturi plăcute şi uşoare, dar nu lipsite de profunzime, claritatea şi conciziunea stilului din aceste versuri de inimă şi gând. Cât de autentic este Alex Cetăţeanu, de pildă, în versuri ca acestea: „(…) Să mă-mpart în două-aş vrea – / Unde-i oare ţara mea?/ De acolo sunt aici./ De aici, rămân acolo./ Impărţit în două ţări,/ Intre două depărtări”.

…Nu e foarte multă vreme de când Alex Cetăţeanu (un adevărat globe-trotter cutreierând lumea), a vizitat Israelul, participând la un festival de poezie. Publicista Lucreţia Berzintu l-a întrebat, în cadrul unui interviu: -“Cu ce impresie aţi rămas?(…)”.  Printre altele, poetul îi spune: „-(…) Tot Israelul este un muzeu. Am rămas cu o bună impresie şi cu hotărârea să mai vin în această ţară minunată, într-o bună zi. Să vă fac o mărturisire: Am avut impresia că florile parcă strălucesc, parcă luminează, pacă sunt mai vii decât oriunde în lume”…

Iar eu îmi permit să mai adaug că am găsit în cartea de versuri semnată de Alex Cetăţeanu flori strălucitoare, vii, frumoase. Este un buchet pe care-l pun pe masa mea de lucru, într-o ulcică de lut cu flori de-albastru smălţuit, ccare mă fac s-aud zvon de cuc şi pupăză şi ciocârlii. Şi-n glastra asta mică, pun apă din Olt şi câţiva stropi din şoapta Yarkonului, care-mi aduce aminte de Bistriţa copilăriei mele.

La mai multe volume, domnule Cetăţean al Lumii, cu dor de România-n suflet!