Am urmărit orice reacţie,
am închis până şi zgomotul acela
de nestăpânit al inimii
şi-am încercat să pătrund
în aceea lume de vis a finţei tale.
Am coborât imaginar treptele acelea
împăienjenite de braţele sufletului
încercând din răsputeri să mă-nfirip
în cămăruţa pe jumătate luminată a inimi.
Mi-am scos până şi pantofi aceştia
plini de pietre strălucitoare,
fiindu-mi teamă că am să te orbesc.
Mi-era teamă că voi redeschide
umbrele trecutului.
Mi-era frică de primi pasi desculţi
pe coloana infinitului ce ţi-a pecetluit soarta.
Am pătruns sfioasă şi tăcută
n intimitatea sufletului tău.
Am găsit pasiuni răvăşite de viaţă,
obloane trase, culoare întunecoase,
anotimpuri târzii şi iubiri ascunse.
De fiecare dată când îmi întorc privirea
mă izbeşte lumina ochilor tăi,
mirosul toamnei târzii,
Fântâna izvorâtă din picătura lacrimilor tale.
Intrând în acel lăcaş sfânt al sufletului tău
am încercat să te cunosc mai bine,
am dat la o parte obloanele trase,
picurul lacrimilor şi cutia pandorei.
O parte din mine îmi spunea „Opreşte-te “
dar cealaltă îmi spunea „Continuă”.
Am ales să mă strecor cu sensibilitatea femei
în cufărul amintirilor
şi să mă aplec în genunchi în fata vieţi tale.
Am vrut să-ţi deschid acele rămăşiţe ale vieţi
şi să restabilesc aceea parte
a tinereţi care ţi-a fost furată.
Am dat la o parte voalul anilor
şi te-am regăsit într-o iarnă cu priviri de nea.
Erai acel om care cerea iertarea anilor pierduţi,
erai tinereţea uitată din vremuri de demult.
Speriată am trântit acel cufăr cu amintiri
şi m-am ascuns pentru o clipă
în spatele acelor coloane de frunze moarte.
Aş şi putut să urc şi mai sus în casa morţii
să desprind de pe fundalul nopţi
panza aceea de nenoroc, dar…
cuvintele, vorbele, lacrimile erau de prisos.
M-am prins cu îndârjire de coloanele vieţi
şi în genunchi m-am rugat la îngerul iubiri
să îţi dea puterea să depăşeşti ceea ce
nici măcar nu ai început să trăieşti.
Am privit în urma cum picăturile vieţi
se închid odată cu retragerea paşilor mei
din lăcaşul sufletului tău
şi reînviind am realizat că viaţa este atât de frumoasă,
că primii fulgi de nea mi-au acoperit sufletul pribeag
acum la început de DECEMBRIE.
Un suflet rătăcit în palma vieţi tale!
