Poezia, în esență, este destinată eternității, dar în mod paradoxal poetul trăiește în efemeritatea clipei, părtaș la tangențialitatea zilei care vine și pleacă, uneori darnică alteori mai săracă. În final rămâne doar acea stare lăuntrică, în care poetul trăiește, dar și moare spre a învia în cuvintele ce vor alcătui, delicat, ființa poeziei. Și îmi amintesc cum odată, poetul Dumitru Cerna de la Cluj-Napoca, îmi mărturisea că „poeţii, în general creatorii – care sunt umbra lui Dumnezeu pe pământ – nu trebuie aduşi, niciodată, în faţa eşafodului pentru că au râvnit. Lor trebuie să li se ierte tânjirile noptatice, pentru că lasă în urmă poezia, luminând astfel calea spre spovedanie şi împărtăşanie, spre curăţire a lumii”. Nu știu ce este mai ușor, să scrii poezie sau să citești poezie? Nu știu ce este mai greu, să vorbești despre poezie, sau să vobești despre poet?
Am avut ocazia de a citi și de a audia poezia lui Theodor Damian, atât în cenaclul literar „Mihai Eminescu”, cât și la alte evenimente culturale din comunitatea româno-americană, de la New York. Este vorba despre o poezie aparent sofisticată, dar care în esență operează cu dinamica interioară a religiozității omului. Zic aparent sofisticată, deoarece din momentul în care se trece dincolo de bariera lingvistică, fluiditatea versului se revarsă cu o generozitate demnă de invidiat. Spuneam, cu un alt prilej, că într-un univers al cuvântului descătușat de gravitatea terestră, de durerea carnației, poezia lui Theodor Damian urmează traiectoria unui râu meteoric galactic, ce nu uită niciodată de unde pleacă, pentru că se reîntoarce la origini – asemeni râurilor legendarului Euripide – însoțit de același nimb de lumină. Uneori filosofică, cu substraturi perene de metafizică, poezia lui Theodor Damian rămâne, totuși, o poezie eminamente religioasă. O creație „a provocării esențiale, nu topografierea ritmată a pericopelor evanghelice, sau a comandamentelor biblice… (…) Poezia lui Theodor Damian este una care ține de soteriologie… nu este ridicare din, ci cădere în. În tăcerea îngerilor, în minunea învierii lui Lazăr, în misterul îmbrățișării lui Dumnezeu…” (Aurel Sasu).
Poetul Theodor Damian, deși evoluează într-un spațiu relativ mic, delimitat de cultura comunității românești (minoritare) din America, cristalizează de fapt, un fenomen major, foarte interesant și anume cel al difuziunii culturale. Este probabil și primul poet român din America, nu numai preocupat dar și implicat în propagarea ideilor culturale românești, a literaturii române, în general, la New York. Fenomenul difuziunii culturale nu este nou, fiind conceptualizat pentru prima dată de Alfred L. Kroeber în studiul său „Stimulus Diffusion” (din anii ’40) și utilizat în antropologie și geografia culturală, cu scopul de a descrie răspândirea fenomenului cultural. Privit, într-un astfel de context și fundamentat pe „acta scripta” a cărților sale de poezie și analiză literară, poetul Theodor Damian transpare asemeni unui Diogene al culturii române din exil.
Dintre cele mai semnificative volume de poezie, și nu numai, semnate de Theodor Damian, aș aminti: „Semnul Isar / The Isar Sign” (ed. Călăuza), „Dimineața învierii”(ed. Axa), „Ispita rănii” (ed. Limes), „Lumina cuvântului”(ed. Libra), „Nemitarnice” (ed. Dionis), „Roua Cărților” (ed. Danubius), „Rugăciuni în infern” (ed. Axa), „Stihiri cu stânjenei” (ed. TipoMoldova), etc. Studii de teologie și filosofie: „Filosfie și literatură” (ed. Fundației România de Mâine), „Pasiunea textului” (ed. Universalia), „Implicațiile spirituale ale teologiei icoanei” (ed. Eikon), „Theological and Spiritual Dimension of Icons According to St. Theodore of Studion”, „Introducere în Istoria Creștinismului”(ed. Fundației România de Mâine), „Răsăritul cel de sus” (ed. Lumea Credinței), etc. Studii, eseuri și comentarii de literatură prezentate cu ocazia simpozioanelor anuale dedicate poetului Mihai Eminescu, sau la alte evenimente culturale, cum ar fi: „Eminescu 2000 aniversări newyorkeze” (ed. Axa), „Lăuntrul și departele” editat în colaborare cu criticul Aurel Sasu (ed. TipoMoldova), „Mai am un singur dor” (editat sub egida Institutului Român de Teolgie și Spiritualitate Ortodoxă, Capela Sf. Ap. Petru și Pavel din New York), etc.
Opera poetică a lui Theodor Damian a atins deplina ei maturitate de exprimare. La poetul și preotul Theodor Damian, actul creaţiei, spunea Dan Anghelescu, „se vădeşte ca unul dintre acele tipuri de existenţă spirituală ce reuşesc să dea consistenţă vibraţiei ce concretizează esenţa rarisimă a umanului: iubirea”. Și acum, aflat pe culmea unor ani frumoși, care nu divulgă neaparat vârsta ci iubirea față de logosul poeziei, și, la un loc cu aceasta, și înțelepciunea acumulată de-a lungul acestor ani, poetul Theodor Damian ține făclia aprinsă în candela literaturii române de la New York. Drumul parcurs de poet, spre culmea nobilă a celor 60 de ani, a fost un fel de „viam litterarum”. Jocul său cu cuvintele, care-i vor forma poeziile de mai târziu, a început în anii Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamț, când alături de un alt coleg de-al său scria paginile unei reviste literare de uz intern, cu un nume semnificativ, „Orizont”. Plecând de pe băncile Seminarului Teologic, spre studiile academice universitare, deci practic pășind dincolo de orizontul adolescenței, Theodor Damian a continuat dialogul cu sinele și cu lumea, în acordul versurilor de poezie. Îl regăsim, după un periplu intelectual ascendent în țară, aranjând cu grijă cuvintele ziditoare de suflet și de conștiință românească, în paginile revistei literare „Adusu-mi-am aminte”, editată în plinătatea vârstei, la Lausanne în Elveția. Cuvintele l-au urmat oricunde a călătorit, fie în Europa, în Statele Unite sau în Asia. Și pentru că și-a adus aminte, sau mai bine zis, pentru că nu a uitat niciodată, de dorul și dragostea pentru cultura românească, odată mutat în America, în anul 1993, poetul Theodor Damian înființează la New York, revista „Lumină Lină / Gracious Light” și pune bazele cenaclului literar „Mihai Eminescu”.
Într-o lume alterată de ulcerațiile sociale și declinul economic mondial, cultura devine unul dintre reperele spirituale fundamentale, care ne ajută să redescoperim vocația supremă a omului. „Nu se poate produce cultură decât în cazul când sufletul este stăpânit de o tensiune launtrică”, spunea Tudor Vianu. La Theodor Damian, acea „tensiune lăuntrică”, strâns legată de dinamica spiritualității sinelui, este poezia. Între poezie și Dumnezeu este o sinergie tainică, pe care numai un poet o poate simți și trăi, cu adevărat. De aceea, în opera lui Theodor Damian găsim volume de poezie de o înaltă sensibilitate religioasă… lucru care l-a determinat pe criticul și istoricul literar MNRusu să afirme că, Theodor Damian este „un poet de excepţie şi un hermeneut al sacrului”.
În numele redacției ziarului „Gândacul de Colorado” și al meu personal, îi doresc poetului Theodor Damian, viață lungă și sănătate, tinerețe fără bătrânețe și… poezie fără de moarte!
