Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să ne închipuim că suntem undeva, pe malul mării, ascultând zgomotul plăcut al valurilor ce se izbesc de ţărm, simţind briza ce vine dinspre larg cum ne mângâie faţa şi observând razele soarelui răsfrânte blând din spatele unor nori pufoşi pe un cer de un albastru curat. În faţa acestui peisaj ce ne răsfaţă simţurile, ar fi interesant să exprimi ceea ce trăieşti, impresiile care te străfulgeră uneori sub pecetea tăcută a liniştii, iar alteori prin aglomerarea nedesluşită a gândurilor sub forma unor impresii şi amintiri felurite.
Lăsând acum acest decor maritim, să ne imaginăm că suntem deodată undeva, pe culmea unui munte, privind cum se desfăşoară sub noi maiestuos o vale flancată de pâlcuri de păduri verzi, bogate în frunziş, observând răul care se rostogoleşte tumultuos trecând peste stânci şi trunchiuri căzute de copaci, croindu-şi drum către orizontul de dincolo de limita la care cerul se uneşte cu pământul. Şi în mijlocul acestei naturi care vibrează în şuieratul vântului puternic venind de la mari înălţimi, ai simţi cum tot interiorul tău se goleşte de tensiunile acumulate de-a lungul vieţii, cum erupe plină de forţă furia împotriva nedreptăţilor îndurate, alternată de clipe de linişte când totul devine misterios de tăcut, dar plăcut deopotrivă, ca o dulce împăcare finală a tuturor lucrurilor.
În continuare, să ne imaginăm că suntem într-un oraş aglomerat, prăfuit, cu străzi întortocheate, unde oameni şi maşini se amestecă în neorânduială, zămislind o ţesătură plină de angoasă şi grabă, care nu îţi oferă nici un fel de reper interior faţă de care să experimentezi repausul. În trepidaţiile sonore generate de zeci de mii de motoare şi din tot felul de agregate, trăind în mod industrial în fiecare zi, copleşit de tensiune şi teamă într-o lume lipsită de predictibilitate, simţi cum sentimentul de confuzie devine tot mai dramatic, mai copleşitor, până când ai impresia că va exploda ceva în interiorul tău, că nu vei mai putea suporta această forţă de torsiune emoţională pusă asupra ta.
Iar acum, revăzând toate aceste descrieri, nu pot să spun decât că elementul fundamental care le deosebeşte se referă la context, la mediul în care subiectul este plasat pentru a se raporta la ceea ce vede, pentru a exprima ceea ce simte şi astfel, fiind constrâns să emită judecăţi de valoare asupra tuturor acestor lucruri. De fapt, contextul este determinant în zămislirea universului interior în care trăim, fie că este vorba de cel fizic, fie de cel ideatic, sau spiritual, acesta manifestându-se ca un mijloc de transmitere a energiei şi informaţiei către privitor.
În viaţa de zi cu zi, contextul ne este în mare măsură determinat de casa în care locuim, de munca pe care o desfăşurăm, de oamenii pe care îi întâlnim, precum şi de orice alt element de care ne ciocnim în decursul vieţii noastre şi care are un anumit impact asupra noastră. Astfel, dacă eşti copil, vei fi marcat de tovarăşii tăi de joacă, precum şi de colegii de şcoală. Într-un fel sau altul, alături de mediul fizic, toate aceste persoane te vor influenţa şi îţi vor contextualiza experienţa interioară, orientând-o într-o direcţie sau alta.
Dacă eşti adolescent, atunci alături de forţa anturajului, vei experimenta cu putere pe cea a impactului canalelor de comunicaţie în genul Internetului şi al televiziunii, precum şi forţa exemplului sau contraexemplului oferit de către adulţi, toate acestea alterând şi modificând valorile şi comportamentul tău aflat într-un plin proces de formare.
Dacă eşti student, atunci mediul oferit de către facultatea pe care o urmezi, precum şi de localitatea în care trebuie să stai, îşi vor pune în mod cert amprenta cu toate tensiunile şi impresiile de rigoare, ţesând matricea interioară a spiritului tău, fapt ce va deveni vizibil atunci când va trebui să treci la etapele ulterioare ale vieţii. Şi în mod similar, ca adult aflat în prima sau a doua tinereţe, pentru a nu mai aminti faza de amurg a vieţii, vei fi influenţat progresiv şi cumulativ de mediile sau contextele în care se va desfăşura epopeea trecerii tale prin această lume.
Dar ce au de-a face toate aceste lucruri cu tema destul de vastă a controlului emoţional? Există vreo conexiune între impactul contextului vieţii şi ceea ce se întâmplă interior, mai precis la nivelul sentimentelor, motivaţiilor şi atitudinilor?
Mai întâi, experienţele prin care trecem, iar aici contextul are un rol covârşitor, ne marchează la modul cel mai direct, generând secvenţe de emoţii în toate registrele afective posibile, fapt cu impact pozitiv sau negativ, în funcţie de modul în care reuşim să trecem de secţiunile critice ale acestora. În al doilea rând, limbajul şi exprimarea a ceea ce simţim îşi vor împrumuta întotdeauna simbolurile şi semnificaţiile din ceea ce am văzut şi însuşit în raport cu diferitele contexte prin care am trecut de-a lungul anilor, acestea devenind o „zestre” de concepte fundamentale de care ne vom folosi până la sfârşitul vieţii.
Şi de aceea, elementele contextuale ne vor ajuta sau nu în ordonarea acestei acumulări interioare de emoţii şi sentimente, fapt cu impact direct asupra creşterii sau descreşterii calităţii vieţii pe care o trăim. De exemplu, un copil traumatizat în perioada formării sale, va purta elemente de tensiune interioară de-a lungul întregii vieţi, chiar dacă acel context nefericit a dispărut de mult. De ce? Pur şi simplu fiindcă acel context şi-a transferat „codurile informaţionale”, adică simbolurile şi sensurile, în lumea interioară a copilului, folosind acea deschidere largă care a fost prevăzută în primele etape ale vieţii.
Nu întâmplător marea descoperire a psihologiei s-a realizat tocmai prin exprimarea acestui principiu al impactului emoţional al trăirilor din perioada formării, adică a copilăriei, care poate conduce la tensiuni ireductibile în viaţa de adult de mai târziu. Însă dincolo de această punere în evidenţă, psihologia nu a reuşit întotdeauna să formuleze metode pentru depăşirea acestor handicapuri interioare, lucru în mare măsură din cauza faptului că nu este suficient doar să conştientizezi aceste tensiuni, dar deopotrivă este necesar să oferi un suport puternic pentru „reprogramarea” interioară, lucru ce nu se poate realiza decât folosind forţa extraordinară a contextualizării.
Ce este contextualizarea? În câteva cuvinte, contextualizarea reprezintă acel proces de cunoaştere prin intermediul căruia sunt adăugate elemente de context realităţii în mijlocul căreia trăieşti. Este ca şi cum ai adăuga o nouă cameră vieţii tale, un nou acoperiş gândirii tale sau un nou orizont speranţelor tale.
Nu întâmplător, religia a oferit dintotdeauna un suport puternic contextualizării, oferind perspectiva vieţii viitoare, când toate lucrurile rele din prezent vor dispărea, când cei drepţi îşi vor primi răsplata, iar cei răi vor fi nimiciţi. Sau literatura, iar ulterior cinematografia, a oferit posibilitatea de „ieşi” din mijlocul realităţii în care te găseşti, de a evada într-un spaţiu în care poţi să uiţi de tine şi de toate probleme tale.
Cu siguranţă, viaţa nu este simplă pe pământ, iar misterul care înconjură existenţa noastră nu a putut fi străpuns nici de cele mai strălucitoare minţi, însă pe de altă parte, contextualizarea într-un spaţiu lărgit poate oferi repere interioare puternice în dobândirea controlului emoţional şi în eliminarea tensiunilor acumulate. Prin extinderea orizontului vieţii noastre, prin cunoaşterea de lucruri noi, care să ne câştige atenţia, spiritul uman poate găsi elemente de compensare a contradicţiilor generate de imperfecţiunile mediului în care trăim.
Şi de aceea, ori de câte ori vei mai fi atins de către fumul cenuşiu al emoţiilor negative insuflate de tot felul de „balauri” cu care ai de-a face, ar fi bine să îţi aduci aminte de impresiile culese pe malul mării, pe culmea unui munte sau de ce nu, din exerciţiul credinţei în faptul că undeva, în viitor, dreptatea va învinge şi pe pământ. Acest lucru pare oarecum mistic, însă efectul este benefic, chiar dacă până la acea vreme va mai fi necesar să ne mai „târâm” încă mult timp prin „tina” acestei lumi. Viitorul nu poate fi decât al celor care s-au deschis larg pentru el, aşa cum petalele florilor de mai se deschid pentru a îmbrăţişa nemărginirea albastră a cerului.
