Milioane de românii ortodocşi votează cu picioarele şi plecă în occident şi nu numai ei resping interesul naţional actual formulat de greco-pravoslavnici, de masoni, de adepţii curentelor culturale occidentale şi vor drepturile omului, aşa cum sunt formulate ele în vest, de Roma eternă – Libertate (nu teoretică, ci şi materială!), Dreptate şi Pace. Românii în calea imperiilor, culturilor, religiilor au avut în decursul timpului interese aşa zise naţionale dictate de alţii, nu de rare ori care se bat cap în cap. Cu toate astea există un interes naţional autentic, chiar dacă-i mai greu de descifrat. Numai cei cu o unitate a limbii, scrisului şi religiei – China, Israel, Vatican – au unul cât se poate de clar.
Transilvănenii se orientează spre Roma, moldo-valahii spre a doua şi a treia Romă, Constantinopol/Moscova. Bucureştiul se vrea a patra Romă. Aceste orientări duc la interese naţionale diferit cu toate că din toate timpurile şi la toate neamurile interesul naţional cere unitate şi emanciparea naţională, economică şi socială. O retrospectivă.
1600, în alianţă cu Papa de la Roma, Mihai Viteazul face unitatea naţională, dar e ucis pentru că el tratează şi cu neortodocşii din Constantinopol, care îl voiau Împărat al Bizanţului, şi cu a treia Romă, Moscova, care avea interese contrare papei de la Roma.
1700, ortodocşii din Transilvania se unesc cu Roma, dar nu sunt urmaţi de moldo-valahii obedienţi Constantinopolului. În loc să se orienteze spre Roma, Cantemir Vodă se aliază cu a treia Romă, Moscova. Sultanul confruntat mereu cu rezistenţa romanilor, da apoi tronurile moldo-valahe fanarioţilor a căror interes era îmbogăţirea personală.
1774, după pacea de la Kuciuc-Kainargi, decăderea Imperiului Otoman şi ascensiunea celui Rus duc la înlăturarea greco-fanariotilor la Bucureşti şi Iaşi şi înlocuirea lor cu domnitori autohtoni, dar din graţia Sultanului turc şi a Ţarului moscovit.
1859, după victoria occidentului în Războiul Crimeii, Alexandru Ioan I Cuza aspira la refacerea unităţii cu Roma ca fraţii lui din Transilvania, dar este trădat de cei care voiau o cooperare cu occidentul pe baze culturale, masonice şi dinastice. Că astăzi. Dezastrul acestei politici ne arată că interesul naţional formulat de Cuza e cel autentic.
1918, după războiul mondial, România Mare condusă de regele catolic Ferdinand I urmă să devină o dioceză a Romei. Dar influenţa nociva a celei de a doua şi a treia Romă, a greco-pravoslavnicilor în alianţă cu dinastia germană şi curentele culturale occidentale, au deturnat, subminat însă interesul naţional formulată de Şcoală Ardeleana şi totul se destramă, că în vremea lui Mihai Viteazul şi Cuza. Linia de urmat a devenit însă clară.
1968-1989, Nicolae şi Elena Ceauşescu refuza orientarea spre cele trei Rome şi vor refacerea Bizanţului, a patra Romă la Bucureşti. Vezi Casa Poporului şi Mântuirii Neamului. Lichidaţi de Crăciun, ei deschid calea preşedinţilor ortodocşi moldo-valahi Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu, care renunţă la linia greco-fanariotă, dinastica şi căuta să-i urmeze pe Mihai Viteazul, Inocenţiu Micu-Klein, Cuza, Ferdinand.
2012, Moldova e în sfera de influenţa rusă, România în cea ruso-ocidentala şi ambele fac un echilibru între interesele marilor puteri, culturi şi religii. Concurenta interesului naţional filo-slav (Iliescu, Preafericitul Daniel), occidental (Constantinescu, Preafericitul Lucian), maghiar (Tokes), ţigănesc (Vanghelie), grecesc (Tariceanu), evreiesc (Roman), armenesc (Vosganian) crează confuzii şi au dus la un blocaj naţional.
În acesta dezorientare şi blocaj duhovnicesc şi sobornicesc interesul naţional al tuturor românilor nu poate fi altul decât revenirea la la origine, la refacerea unităţii religioase cu Roma. Dialogul început de Fericitul Ioan Paul II la Bucureşti trebuie continuat. Mâna intimă a occidentului în anii 1600, 1700, 1859, 1918, 2007 trebuie onorată. De unirea cu Roma depinde emanciparea naţională şi socială nu de paleativele practicate până acum.
