Imaginaţia poate da naştere la îngeri sau demoni, poate înălţa castele sau dărâma citadele, poate să străpungă negura neştiinţei sau să adâncească în ignoranţă pentru totdeauna cele mai strălucite minţi. Ea poate aduce frumuseţe sau urâciune, geniu sau nebunie, în funcţie de cum este ea folosită, de maniera în care este cultivată, înnobilată sau dimpotrivă, maltratată, urâţită până la desfigurare. Totul depinde de educarea ei, de rafinarea prin intermediul a ceea ce este bun, frumos şi luminos.
Să ne imaginăm că ne plimbăm pe un bulevard cunoscut al unui mare oraş, că parcurgem din nou un traseu pe care l-am repetat de mai multe ori pe parcursul vieţii, astfel încât straturi nenumărate de impresii s-au asociat locurilor pe care le vedem în aceste clipe. Este foarte posibil ca o anumită clădire, un cinematograf, o biserică sau un restaurant să declanşeze procesul evocării diferitelor senzaţii pe care le-am trăit trecând prin dreptul lor.
Poate este emoţia aşteptării rezultatelor la un examen şcolar de care depindea soarta noastră viitoare, poate este senzaţia inconfundabilă a primului sărut sau al primei strângeri de mână a unei persoane dragi, poate fi atmosfera apăsătoare a aşteptării unei veşti neplăcute, poate fi bucuria anunţului că ai fost angajat la o mare companie, sau poate este amintirea drumului parcurs când te îndreptai către restaurantul unde urma să îţi sărbătoreşti căsătoria cu persoana iubită. Câte astfel de amintiri ar putea să îţi vină în minte privind doar un colţ de clădire, doar un fragment de arhitectură, ce poartă peste timp pecetea atâtor taine pe care le porţi zăvorâte, în cea mai mare parte a timpului, în propriul tău suflet?
Sau să ne mutăm acum undeva pe aleile unui parc prin care ne-am plimbat atât de multe ori şi de care se leagă indisolubil impresii din copilărie, adolescenţă, prima tinereţe sau poate chiar de mai târziu, către zenitul vieţii. Practic, aspectul nu s-a schimbat foarte mult, încât poţi distinge vechile alei sau poate chiar locul băncilor unde ai stat uneori cugetând tăcut la destinul vieţii, alteori râzând de glumele prietenilor ce te însoţeau, iar alteori pur şi simplu ai strâns puternic la piept persoana de care te-ai îndrăgostit nebuneşte, dar care ulterior a dispărut din viaţa ta.
Sau poate impresiile se leagă de cele ale copiilor cu care te-ai jucat alergând pe sub bolta verde a copacilor proaspăt ieşiţi din iarnă, având mireasma şi gustul unui nou început, al unui nou an, al unor noi speranţe ce te-au determinat să crezi că totuşi viaţa are un sens bine definit, că există un scop în tot ceea ce trăieşti, iar viitorul îşi deschide larg porţile înaintea ta. La fel de adevărat este faptul că respectivele alei poate au fost pavate de senzaţia suferinţei, a trecerii inexorabile a timpului, a neputinţei de a aduce lucrurile înapoi, de convingerea asupra caracterului efemer al tuturor lucrurilor şi al deşertăciunii acestei lumi.
Care anume este elementul distinctiv în toate aceste relatări? Deşi locurile sunt practic aceleaşi, trăirile sunt atât de diferite într-o paletă ce nu poate fi epuizată niciodată pe deplin, dependentă de profilul interior al fiecăruia dintre noi, de starea de spirit în care ne aflăm şi de viziunea cu privire la viaţă la care am ajuns. Practic, emoţia trăirii este cea care dă glas şi culoare la ceea ce ne imaginăm, direcţionând-o într-un sens sau altul, alternând uneori între bucurie şi tristeţe, speranţă şi deznădejde, lumină şi întuneric. Atât de amestecate sunt uneori aceste trăiri, încât nici nu poţi să mai distingi cu claritate încotro se îndreaptă ele, fiind asemenea unui râu subteran ce te poartă neputincios într-o direcţie sau alta, înălţându-te către cer sau aruncându-te în abis.
De fapt, tot acest mecanism al evocării are la bază un proces de proiecţie a gândurilor, de afişare a lor pe diferite „ecrane” interioare plasate în „regiuni” ce au o sensibilitate diferită. Fiecare dintre noi posedă astfel de „regiuni” sau registre formate în baza unor transformări succesive deosebit de complicate. De exemplu, un copil care a fost încurajat de către părinţi sau educatori să continue, chiar şi atunci când greşea, va avea un registru mai bogat în zona speranţei, încrederii şi a trăirilor pozitive. În sens opus, un copil care a fost descurajat sistematic, căruia i s-a amintit mereu faptul că nu este bun de nimic, va avea un registru bogat în zona deznădejdii şi a trăirilor negative, astfel că atunci când gândurile vor căuta un „ecran de proiecţie”, vor găsi mai la îndemână acest „panou mare” plin de emoţii negative, pe care se vor revărsa generând trăiri dureroase şi crude, chiar dacă evenimentele s-au petrecut undeva în trecut.
Fiindcă un lucru de care trebuie să ţinem cont totdeauna, este acela că practic nimic din ceea ce am trăit nu se uită cu adevărat, ci amintirile se stochează definitiv în fiinţa noastră interioară, indiferent de caracterul pozitiv sau negativ al acestora, de lumina sau întunericul prin care am trecut, de bucuria sau durerea pe care am experimentat-o. Şi de aceea, nu există niciodată o ştergere a ceea ce a fost negativ, ci doar o posiiblă contextualizare mai largă a experienţei trăite, precum şi posibilitatea extinderii registrelor de proiecţie pozitivă din cadrul „lumii” pe care o purtăm în suflet mereu, la fel de complexă şi de contradictorie ca lumea exterioară în mijlocul căreia trăim.
Este foarte posibil ca „ecranul trăirilor pozitive” să fi fost în mod voit şi samavolnic subdezvoltat de către persoane lipsite de umanitate, de către părinţi nedrepţi, educatori lipsiţi de milă sau de către un soţ sau o soţie care în mod sistematic te-a asuprit de-a lungul vieţii. Este la fel de posibil ca registrul trăirilor pozitive să fi fost uitat undeva în zorii copilăriei sau ai adolescenţei, ca mecanismul dezvoltării emoţionale să fi fost blocat undeva într-un anumit trecut, după care totul a luat un drum descendent.
Din acest punct de vedere, există blocaje ale registrului de trăiri pozitive pe care trebuie să le rezolvăm, altfel cenuşiul şi tristeţea vor deveni compania noastră permanentă, otrăvindu-ne la fiecare pas. Practic, trebuie să cultivăm paleta de trăiri luminoase, să adăugăm „panouri” noi pe care să se poată proiecta constructiv şi plin de speranţă gândurile noastre, oferind astfel o şansă dezvoltării noastre interioare dincolo de „asfaltul” impresiilor întunecate.
Premiza de la care plec în această „reconstrucţie” interioară se referă la extraordinara capacitate de reconfigurare şi de „reprogramare” a modului nostru de a gândi şi de a reflecta realitatea. Practic, nu există o vârstă la care această însuşire să dispară cu totul, de fiecare dată existând şansa unui nou început. De exemplu, în momentele marilor „transformări” ce se succed cam la o distanţă cuprinsă între şapte şi zece ani, avem şansa să o „luăm” de la capăt, să reevaluăm experienţa vieţii într-o nouă perspectivă.
Poate copilăria fost întunecată, dar adolescenţa ţi-a oferit şansa de a ieşi „la lumină”, anulând „programarea negativă” din prima perioadă. Poate adolescenţa a fost umbrită de trăirile dintr-un anumit cămin de elevi sau de persoane ce au abuzat fizic sau emoţional de noi, dar perioada primei tinereţi a fost caracterizată de fericirea întâlnirii unui partener de viaţă potrivit şi de găsirea unui loc de muncă adecvat aptitudinilor tale.
Este posibil ca prima tinereţe să fi fost ratată, dar după vârsta de treizeci sau poate chiar patruzeci de ani să fi găsit un tovarăş de viaţă adevărat sau să fi putut să ai în sfârşit casa ta şi să scapi de datorii contractate în urmă cu mai mulţi ani. Şi exemplele pot continua, fiindcă după un anumit interval de timp se poate produce prin acumulare „saltul” interior, iar ceea ce a fost negativ să poată fi dat la o parte, aşa cum râul, în curgerea lui, lasă pe maluri deşeurile şi obiectele voluminoase ce i-au îngreuiat cursul.
Registrul trăirilor pozitive se cultivă prin mijloace oarecum „tradiţionale” şi aflate mereu la îndemână, mai precis prin reeducarea vorbirii, exprimării, acţiunii şi gândirii. Trebuie să învăţăm să zâmbim, să ne descreţim frunţile, să vedem şi partea luminoasă a vieţii, să începem să fim amabili unii cu alţii, să nu mai presupunem lucruri urâte, când nu avem dovezi suficiente şi să avem mereu speranţa unui viitor mai bun.
Suntem trecători prin această lume, dar contează enorm de mult cantitatea de lumină sau de întuneric pe care ajungem să o purtăm în suflet, fiindcă acest lucru va dicta fericirea sau nefericirea noastră. Nu mulţimea de „bogăţii” materiale va decide în final acest lucru, ci modul în care privim, seriozitatea cu care iubim şi bunătatea pe care o oferim. Aceste trei elemente determină calitatea vieţii pe care o trăim şi sensul pe care vrem să i-l dăm trecerii noastre prin univers.
Nu apelez la religie pentru a contura importanţa acestui lucru şi nici la noţiunile de „rai” şi „iad” pentru a motiva în direcţia cea „bună”. Nu pot judeca experienţa niciunui om şi „forţarea” unui anumit mod de a fi nu este recomandabilă, chiar dacă intenţiile pot să pară onorabile. Însă fiecare dintre noi poate percepe „avantajele” unei vieţi în care registrul trăirilor pozitive este cu mult extins faţă de cel al trăirilor negative, că a te putea bucura şi a privi cu speranţă valorează mai mult decât tristeţea şi apăsarea aşteptării unui final întunecat. Există totuşi un „bun simţ” pe care îl avem cu toţii, însă există o foarte mare lipsă de a ne educa să îl ascultăm de-a lungul vieţii.
Şi acum, să ne reîntoarcem pe aleile parcului de odinioară, să privim cu nostalgie dar şi cu bucurie către momentele când sărutam persoana iubită, când o strângeam la piept dansând de fericire, fără să ne pese prea mult de ceea ce spun ceilalţi rotindu-ne în ritmul unei melodii eterne, pe care doar cei care sunt tineri în suflet o pot auzi mereu şi până la capăt. Nimic din ceea ce am trăit nu se pierde, ci doar se adaugă „zestrei” de emoţii şi simţăminte pe care le purtăm în fiinţa noastră, având undeva făgăduinţa renaşterii într-o lume nemuritoare şi plină de lumină sub privirile blânde şi protectoare ale Marelui Autor.
