La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama că ele coexistând, nu ar trebui să fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun dacă s-ar preta la o continuă luptă, iar un principiu rău care să lupte şi unul bun care să nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastră.
Din povestea cu Adam și Eva în Grădina Edenului știm că Dumnezeu a poruncit omului: „Poți să mănânci după plăcere din orice pom din grădină, dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretări despre pomii raiului și am făcut cunoștință cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezintă două căi diferite ale dezvoltării umane, amândouă căile fiind destinate omului. Dumnezeu, interzicând omului să mănânce din pomul cunoașterii, ar fi dorit să amâne contemplarea lumii create și văzute, punând înaintea omului alternativa: cunoașterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflecție intelectuală și practică asupra lui însuși (probabil ca purtător al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepătimire și neschimbabilitate, întărită în nemurire prin har, și în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemănător și unit cu Dumnezeu ar fi fost pregătit să contemple lumea văzută. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la păcat), a greșit, nu a ascultat porunca și „a căzut în labirintul simțurilor. Pomul vieții, care trebuia să ocrotească nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea pomului cunoașterii, devenit atunci pom dătător de bine și de rău.” Dar de ce există astăzi în lume atât de mult rău?
Când auzim că o mamă și-a ucis copilul, iar în data de 5 martie a acestui an, un polițist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împușcându-și soția din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, două ucise și alte șase rănite), ne cutremurăm! Păcatul uciderii este identificat cu Răul moral, înfățișându-se ca o răsturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhică de însuşi Dumnezeu. „Răul e pur și simplu absența lui Dumnezeu”, spunea și Albert Einstein. Și mai susțin unii oameni că fiecare individ are dreptul să definească binele pentru sine… Iată unde se poate ajunge cu această judecată! Biblia ne spune că omul este creat de Dumnezeu după chipul și asemănarea Sa și e dependent de Creator atât în ceea ce privește ființa sa, cât și în ceea ce privește activitățile sale. În acest fel, omul nu-și poate fi propriul său legiuitor moral și nici creatorul orânduirii morale. Alții nu-și bat capul să definească binele, susținând că ei știu ce este răul și le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, să accepte că nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, că nimeni nu poate cunoaște binele cu adevărat, dacă nu-L cunoaște pe Dumnezeu, dacă nu cunoaște legile Sale! Relația corectă cu binele, implică relația corectă cu Dumnezeu! O mai avem?
Legea morală este tocmai expresia voinţei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este dată omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Păcatul se săvârșește prin voia liberă a omului. Însuși Jean Jacques Rousseau afirma că omul se naște bun punând toată responsabilitatea înrăutățirii stării omului pe mediu, societate, educație precară. Omul cât trăiește învață și este învățat. Lui i s-a dăruit și conștiința morală – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamnă la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a făcut pe om, a sădit în fiecare judecata nemincinoasă a binelui și răului, adică regula conștiinței”, ea fiind judecătorul veșnic treaz și aspru. Conștiința morală poate fi adormită prin nepăsarea omului, întunecată prin păcat, dar nu poate fi nimicită niciodată, fiindcă ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotărî pentru o faptă bună sau una rea, aceasta fiindcă are voia liberă (liberul arbitru), acea putere sufletească chiar de la creare, și care poate influența comportamentul. Libertatea aceasta este și ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stăpânul faptelor sale, apelând la cunoaștere, judecată și discernământ. Faptele bune sau morale sunt faptele săvârșite în cunoștință de cauză și voie liberă și care sunt după făcute după voia lui Dumnezeu, arătată prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau păcate, sunt acelea care nu sunt săvârșite după voia Lui. Oare, voia liberă, această libertate oferită omului, nu poate fi o modalitate de perfecționare morală? Nu învățăm de atâtea ori din greșeli? De ce ni se cere a nu repeta greșelile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Să nu zică cineva că este cu neputință omului să ajungă la viața cea virtuoasă, ci numai că aceasta nu este ușor…”(Învățături 7). Uneori, însă, este prea târziu, omul distrugându-și viața prin săvârșirea răului.
Binele poate fi definit ca sumă a iubirii, puterii, inteligenței, frumuseții, bunătății, gentileții. Omul trebuie să respingă răul, să se curețe de patimi, să capete deprindere în săvârșirea faptelor bune, să fugă de ispite. Iisus ne-a învățat cum să ne rugăm Dumnezeului nostru: „…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”. A acționat discernământul în cazul acestor crime?
De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul și același lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rău în această parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai puțin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevărate izvoare de înțelepciune. Socrate spunea că „Suprema înțelepciune este a distinge binele de rău”. Cunoașterea căilor virtuții la Socrate și la alți filozofi antici a fost posibilă prin iubirea de înțelepciune ( philein – a iubi, sophia – înțelepciune) și lumina avută în sufletele lor. Toți au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toți au fost preocupați de soarta omenirii, fiindcă neliniștea majoră a spiritului îl scoate pe om din mediocritate și îl înalță.
Morala creștină are câteva puncte de convergență cu etica filozofică. Ambele au în comun faptul că în preocupările și observațiile lor se află omul și manifestările sale morale. Etica filozofică propune ca scop al vieții omului fericirea pe care o obține aici pe pământ, firea decăzută a omului refăcându-se numai prin mijloace umane. Morala creștină are tot fericirea ca scop al vieții omului, desăvârșirea însă, sfințenia, dobândirea mântuirii în sensul adevărat al cuvântului începe aici pe pământ, este un proces îndelungat și se continuă în viața de dincolo. Atât morala creștină cât și etica filozofică cer săvârșirea binelui și evitarea răului. Binele este de foarte multe ori în legătură cu adevărul și frumosul. Platon spunea că principiul existenței, al adevărului și al frumosului este însuși „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusețea și în aceeași măsură bunătatea – virtuți majore – au fost și rămân pe mai departe atributele ființelor superioare. Filozofii antici au căutat și au cunoscut căile virtuții, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala creștină însă, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtuțile culminează în iubire. Fericitul Augustin considera că Dumnezeu este frumusețea supremă și creatorul de frumuseți. Dacă privim icoanele, lucrările marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu și al tuturor sfinților iradiază o lumină deosebită, fiindcă: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existenței noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” că numai prin iubire putem suporta răul din jurul nostru.
Binele și răul, Sacrul şi profanul, viaţa religioasă şi cea laică se opun şi coexistă în cadrul culturii şi spiritualităţii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacră a lumii şi a vieţii, nu dorește distrugerea vieții ci evoluția ei, cu ajutorul Binelui. Renunțând la sacru, la religie, omul modern îşi asumă, voit sau inconștient, o existență tragică.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera că triumful binelui moral se află totuși în mâinile noastre.
