STANCIULESCU-BARDA2-wb

STANCIULESCU-BARDA2-wbEra prin 1946. Fuseseră închise târgurile, se dăduse o lege sau o hotărâre de guvern, prin care se interzicea comerţul cu animale, cât şi sacrificarea animalelor, mai ales a vitelor mari. Statul avea nevoie de un şeptel cât mai mare pentru a plăti datoriile de război şi multe alte obligaţii. Era într-o seară de toamnă. Pe dealul Colibaşului, pe la Pârvăneşti, urcau bunicii mei Ghigă şi Gheorghiţa cu o vacă, pe care o cumpăraseră de prin părţile Broştenilor. Din faţă le-au apărut doi funcţionari de la primărie. A fost imposibil să ajungă la o înţelegere. Cei doi voiau cu orice preţ să confişte vaca şi să facă dosar penal bunicilor mei. Fiindcă burniţa, au tras la casa cea mai apropiată, ca să scrie cele de cuviinţă. Au nimerit la Dănilă Dunăreancu. Acesta tocmai venise din război, avea cinci copii şi o mulţime de nevoi. Totuşi, i-a primit cu bunăvoinţă şi în câteva clipe a înţeles despre ce e vorba. I-a poftit pe toţi în casă. Când a găsit momentul potrivit, i-a şoptit bunicului meu, pe care-l cunoştea din tinereţe: „Lasă, nea Ghigă, că ne descurcăm noi! Am scăpat cu viaţă din război, nu ne dăm acum învinşi…!”

 

Dănilă Dunăreancu era vestit în Colibaşi, cât şi în satele din jur pentru băutura de care dispunea. Avea vie altoită, avea pruni şi alţi pomi. Făcea mult vin bun şi ţuică tare şi oricând era gata să bea un pahar cu cine-i trecea pe la poartă. Era un bun gospodar şi nu i se uscau niciodată butoaiele în beci.

De îndată ce noii veniţi s-au aşezat pe pat, Dănilă Dunăreancu s-a grăbit să le spună:

-Dom’preceptor, am nişte ţuică de prună de dinainte de a pleca la război şi nişte vin de altoi. Cu care începem să clătim gurile?

– Bă, Dănilă, adu şi de aia şi de aia şi alegem noi!

A adus gospodarul câte o cană mărişoară. Cei doi au gustat şi au dat sentinţa:

– Dănilă, până bem noi un pahar de vin, ne faci o mămăligă cu ţuică şi ne frigi ceva, că ne e foame!

– Cum, adică, mămăligă cu ţuică? a întrebat Dănilă Dunăreancu nedumerit.

– În loc de apă, pui ţuică de asta, de prună!

Omul n-a comentat. O poruncă scurtă a dat soţiei, Lena, şi aceasta a dus imediat la împlinire „proiectul”, deşi nu mai făcuse în viaţa ei aşa ceva.

Până a fost gata mămăliga, cei doi conţopişti ai primăriei goliseră carafa de vin. Bunicii mei nu au băut nimic. Şedeau ca pe ghimpi, fiindcă ştiau că legea e foarte aspră. Lena Dunăreancu a trântit mămăliga aburindă pe masă şi din tigaie a pus într-un castron de lut nişte afumătură şi câteva ouă, pe care le fripsese.

Cei doi puseseră nişte registre pe masă şi voiau să redacteze actele pentru Ghigă. Dănilă Dunăreancu le tot distrăgea atenţia cu tot felul de discuţii, ca să tragă de timp. Cei doi au început să mănânce. N-au terminat frigăruile din castron, că s-au făcut criţă. Rachiul din mămăligă şi-a făcut efectul în mai puţin de o jumătate de oră. Unul s-a trântit pe pat, altul a căzut lângă masă. Dănilă Dunăreancu i-a spus bunicului meu:

– Nea Ghigă, luaţi vaca şi daţi-i drumul! Mă ocup eu de ăştia, de n-o să-şi mai aducă aminte nici cum îi cheamă!

A doua zi pe la prânz au plecat cei doi de la Dănilă Dunăreancu, clătinându-se, balansându-se, menţinându-şi cu greu echilibrul.

Peste două zile, bunicul Ghigă trimitea pe fiul său cel mare să ducă lui Dănilă Dunăreancu un gâtar, pe care îl împrumutase în seara aceea de pomină şi să-i mulţumească totodată. Cu acel prilej, Nicolae a cunoscut pe fiica cea mare a lui Dănilă Dunăreancu. Au „vorbit” trei ani şi în 1949 s-au căsătorit. Dânşii au fost părinţii mei. De multe ori povesteau cele ce se petrecuseră în seara aceea a toamnei lui 1946!