PUMNUL-PRESEI-wb

PUMNUL-PRESEI-wbCircumscrisă teritoriului vast al eticii, o disciplină teoretică născută din gr. ethos, echivalent al caracterului, obişnuinţei sau datinii -, responsabilitatea ca atare este sau, mai bine zis, trebuie definită drept o atitudine conştientă a oricărui profesionist din variile segmente distincte existente pe piaţă, simţul de răspundere al acestuia în raport cu setul de obligaţii sociale ce-i revin într-un anumit context dat, impunând, de la sine înţeles, un ansamblu de norme precise şi unanim acceptate. Căci „a fi responsabil” semnifică un lucru care transcende completamente “ceva atât de inconştient precum preferinţa”, bunăoară, fiindcă, dacă etica face referire la „cum trebuie să trăim”, atunci valorile morale apar ca nişte referenţiale mai mult sau mai puţin sigure prin care ne manifestăm judecata proprie în raport cu modul în care “suntem” ori “ar trebui să fim, în orice situaţie de viaţă: şi-n familie, şi-n sfera vieţii profesionale şi-n viaţa publică, inclusiv deci, şi în afaceri”, după cum afirma Vasile Morar în cartea sa intitulată “Etica în afaceri şi politică”.

Dacă aruncăm însă diacronic o privire asupra vastei sfere etice, putem pleca în privinţa definirii sale de la ceea ce însuşi remarcabilul orator şi avocat roman Marcus Tullius Cicero – autorul nu mai puţin cunoscutelor Catilinare – transfera acesteia din punct de vedere semantic, şi anume, înţelesul ei funciar de moravuri, obiceiuri. Mult mai târziu, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, ilustrul exponent al idealismului german de secol XIX postchristic, a fost întâia personalitate care a prezentat morala drept “aspectul subiectiv al acţiunilor întreprinse de unii”. Astăzi, teoria filozofică a moralei, presupune un teritoriu mai larg în abordarea sa complexă, şi anume, putem vorbi despre acel ansamblu vădit de “atitudini, caracteristici, obiceiuri ce sunt specifice unei culturi sau popor sau grup uman (ca în exemplele, „etosul francez”, „etosul american” sau „etosul afacerilor”- the business ethos)” (V. Morar). Disciplină considerată aidoma unui construct de tip “impersonal, obiectiv, constant”, etica rămâne axată în sinea ei, aşadar, atât pe ideile de Bine, Rău, Dreptate, Datorie ş.a., cât şi pe “moralitatea oamenilor”, după cum bine remarca acelaşi etician Vasile Morar, studiul acesteia reprezentând tot ceea ce este inclus de facto în perimetrul sui-generis al valorilor şi al normelor morale consacrate şi uzitate acum.

După Robert C. Solomon, semantica proprie a eticii include însă un câmp fix de semnificaţii fundamentale precum caracterul individual şi normele sociale, iar după Jérôme Ballet şi Françoise de Bry, aceasta ne apare drept “ceva impersonal, obiectiv, constant”, plecând de la faptul că „morala a lăsat primul loc eticii şi pentru motive mediatice”, ceea ce este, iată, un lucru mai mult decât controversat azi. Oricum, dacă ar fi să alcătuim, după unii teoreticieni, o gradualizare a eticii generale la care facem raportare aici, atunci părţile sale constitutive am putea spune că sunt reprezentate de către cele trei segmente cunoscute, şi anume, etica valoric-normativă, care include studiul marilor teorii şi doctrine etice, meta-etica şi eticile aplicate, ce tratează problematici particulare dintre cele mai diverse şi mai cunoscute, precum eutanasia, avortul ş.a., toate văzute prin prisma teoriei dezvoltate de către etica valoric-normativă şi meta-etică.

Şi, ca să completăm cumva tabloul atât de distinct al definirii eticii, dorim să îl amintim aici şi pe Paul Ricoeur, care propunea, la rându-i, o viziune proprie deosebit de interesantă asupra acestui aspect, vorbind despre un anumit triunghi etic de bază (un soi de triunghi semiotic specific), unde Eu, Tu şi El semnifică acele componente etice intrinseci în opinia sa, „marea” etică apărând atunci când “ne afirmăm şi propria voinţă şi libertatea celuilalt”, o intercondiţionare necesară a două atribute aparent disjuncte, dar totalmente legate una de alta dintru bun început, Eu şi Celălalt întruchipând, astfel, ansamblul omogenizat al unor entităţi heteroclite, pe care le uneşte însă gândirea de tip evoluat cum că fiecare este, de fapt, şi Eu, şi Celălalt în acelaşi timp, interrelaţionare umană ce trebuie să conţină drept element comun tocmai „necesitatea de a inspira încrederea celorlalţi”. Ricoeur, citat de V. Morar, spune la un moment dat aşa: „libertatea ta valorează tot atât ca libertatea mea”, ceea ce constituie puntea primordială pe care se trece “de la etică la morală cu noţiunea de imperativ şi de lege”. Dacă ne alegem, aşadar, ca macro-referenţial o organizaţie anume, mediatică sau de orice altă natură ar fi ea, atunci ecuaţia ricoeuriană dintre etică şi morală devine una „perfect aplicabilă întreprinderii”. Şi ajungem în acest fel la profesionistul în sine, asimilat de către eticianul francez cu polul Eu, care e nevoit “să-şi asigure încrederea celorlalţi”, adică polul Tu. Interesant punctul de vedere etic expus de Paul Ricoeur în cadrul propriei sale teorii, mai cu seamă că observăm aici o viziune nouă, multifaţetată ce pleacă de la un model simplu, geometric şi ajunge la un principiu de bază caracteristic oricărei instituţii în sine şi profesioniştilor ei.

În ceea ce priveşte conţinutul normelor legale privind acest cadru etic fix, trebuie spus că ele posedă un conţinut foarte clar din punct de vedere juridic ce se dovedeşte, măcar aparent, o matrice importantă pentru orice perimetru profesional. Iată că se naşte de aici şi obligaţia unui profesionist de a respecta legile în vigoare, o decizie individuală ce presupune însă o natură intrinsecă deloc alta decât de ordin moral. Evident că  atâta vreme cât sistemele legislative au rolul de „simple texte pe hârtie”, „dacă etosul este minat de neîncredere în valori, precum onestitatea, competenţa, hărnicia, atunci corupţia, lăcomia şi necinstea vor tinde să devină endemice”. Plecând de la acest lucru, norma juridică, indiferent de numărul său de inventar, ar deveni, cu alte cuvinte, o simplă secvenţă legală lipsită de un suport real, dar şi de un subiect care, moralmente, să i se supună necondiţionat. Constituirea, aşadar, a unor legi care să reglementeze relaţiile profesionale trebuie realizată pe un fundament moral indubitabil, „legi mai scurte şi mai clare, aplicate cu maximă probitate şi transparenţă” fiind, se pare, o gândire care să structureze mult mai bine cadrul de desfăşurare al diferitelor relaţii profesionale. Între normele fixe şi cele particulare, norma juridică este una cu o valoare deosebit de mare şi ţine, până la urmă, de dimensiunea morală a profesionistului implicat în actul muncii, constiinta de sine a acestuia fiind o consecinţă a interacţiunilor focalizate dintre indivizi. Norma juridică este susţinută în fapt de o acţiune educativă, decizia cuiva de a se încadra sau nu în sfera legislativă fiind una etică în genere, apelul la datoria şi conştiinţa cuiva privind respectarea normei legale putând fi unul cu ecou anume sau, dimpotrivă, unul completamente mut, întrucât conştiinţa este acea voce interioară cu nivele de cristalizare total distincte de la un individ la altul.

Am simţit nevoia interioară a acestui sumar ocol ideatic, pentru simplul motiv că l-am crezut necesar. Iar o privire aruncată înapoi în timp este întotdeauna un bun prilej de comparaţii corecte, atunci când trebuie să analizezi un anumit eveniment al prezentului. Dar – şi mărturisesc acest lucru cu mâna pe inimă – şi pentru că mi-e din ce în ce mai greu să trăiesc într-o ţară ca România, unde etica şi deontologia professională, din orice domeniu ar fie acestea, se îneacă, iată, într-o mlaştină cu stidenţe nondemocratice de tip politico-securisto-ocult, unde obedienţa faţă de Puterea de curând schimbată la faţă ca tentă de culoare semnifică un fapt dramatic în ceea ce priveşte democraţia în sine. Sigur că, din acest punct de vedere, nici în presă lucrurile nu stau tocmai bine. La fel se întâmplă, din păcate, şi în domeniul IF-ului, şi în cel al medicinei (şi discutam despre faptul acesta în urmă cu câţiva ani cu profesorul neurochirurg Panoza) etc. Despre presă, am mai scris cu ceva vreme în urmă şi nu simţeam absolut deloc nevoia să o repet acum, dar, într-o atare conjunctură ivită de câtva timp încoace, cred că este util să scriu cîteva rânduri. Afirmam atunci „că este puţin prea sumar să se vorbească doar despre trei roluri de bază, pe care mass-media ar trebui să le deţină într-un regim de presă liberal.” Cu alte cuvinte, a informa, a educa şi a distra, după Claude-Jean Bertrand, reprezintă o platformă de prospecţie interesantă, dar, evident, sumară pentru cei interesaţi de subiectul cercetat. Şi tot în acel text spuneam că „mass-media româneşti s-au îndepărtat în mod extrem de clar de la menirea lor iniţială, încercând să-şi creioneze în linii mari propriul traiect funciar într-un regim de presă aşa-zis liberal, având la bază, de fapt, o analiză de detaliu gândită doar din perspectiva influenţei decisive, pe care ele o exercită asupra tuturor grupurilor de indivizi, de homo communicans din ce în ce mai confuzi, ce compun şi definesc organismul complex al societăţii româneşti din acest moment dat al evoluţiei sale istorice.”

Faptul că se încearcă însă din răsputeri în acest zile de către membrii unui for public numit CNA să se întrerupă emisia unei televiziuni de ştiri – Antena 3 – într-o ţară membră UE mă pune serios pe gânduri. Ni se arată, astfel, la orizontul vieţii noastre socio-profesionale stafia monstruoasă nu numai a unei încălcări flagrante a normelor etice şi deontologice despre care tocmai am discutat puţin mai sus în mod teoretic – desigur, norme ce ar trebui să domine orice perimetru profesional românesc contemporan, inclusiv cel jurnalistic -, dar şi una la fel de periculoasă a anulării, practic, a libertăţii de expresie din România, ceea ce contravine, desigur, în mod vădit principiilor cuprinse în Carta fundamentală a drepturilor omului. Oprirea emisiei unui anumit canal mediatic de ştiri (în condiţiile în care cea mai mare parte a mass-media româneşti din ziua de azi manipulează în sensul dorit de actuala guvernare, ceea ce reprezintă o altă tară de analizat de către specialişti a ceea ce definim drept deontologie profesională) este apanajul elocvent al unor state unde dictatura îşi exercită puterea din plin, dar şi o gravă eroare decizională, în acelaşi timp, a membrilor unei instituţii, eroare care creionează o vădită formă de antidemocraţie românească a prezentului. A-i respecta de fapt şi de drept unei profesii anume – fie ea aparţinătoare sferei mediatice sau oricărui alt domeniu de activitate de aici şi de oriunde din lume – graniţele de desfăşurare a activităţii proprii apare ca un principiu democratic funciar al timpului pe care îl trăim, principiu ce presupune să te racordezi în mod individual sau colectiv la o anumită dimensiune etică a cărei structură e susţinută, bineînţeles, de un cadru normativ juridic cu dinamică continuă, dar şi un act de alegere personală ori de grup asupra unui sistem axiologic unde aderarea se face în funcţie de propria ta voce lăuntrică şi nu altfel. De fapt, în ceea ce doreşte să facă CNA-ul acum se încalcă de două ori principiile democratice în România: o dată, pentru că se anulează dreptul la exprimare a unui segment mediatic de ştiri, şi a doua oară, pentru că se interzice, cu alte cuvinte, însuşi dreptul cetăţeanului de a alege ceea ce doreşte să privească şi să asculte, de a se situa, până la urmă, în tipul de realitate mediatică în care crede că se poate regăsi. Ceea ce mă îngrijorează însă acum în mod evident este faptul că acestă instituţie publică numită CNA nu pare interesată – aşa cum ar trebui, de altfel, să fie, dacă tot îşi clamează menirea de asanare deontologică a spaţiului audio-vizual românesc – de acele emisiuni şi canale de radio şi de televiziune care încurajează pornografia şi violenţa sub toate formele lor posibile prin programele transmise şi prin limbajul folosit în cadrul acestora (şi, când spun limbaj folosit, nu mă gândesc doar la cel verbal, desigur, ci şi la cel paraverbal şi nonverbal, care întrec orice limită a bunului simţ şi a numitei etici şi deontologii profesionale). Aceasta mă îngrijorează foarte mult, repet, ca cetăţean, pentru că în acele locuri nu se intervine, iată, deloc, din păcate, în sens pozitiv, în schimb, la o televiziune de ştiri se intervine – şi acesta e unul dintre lucrurile grave din punct de vedere decizional azi.

Nu doresc să intru pe tărâmul politic viciat al momentului şi să vorbesc despre încercarea nereuşită, după părerea mea, de reconstrucţie imagologică a actualului partid de guvrnământ, dar şi despre forma de teamă a unei părţi a aleşilor zilei în faţa verbului combativ al unei singure televiziuni, care face notă discordantă în raport cu celelalte entităţi similare doar pentru faptul că prezintă într-un ton critic erorile de fond ale actualului sistem politic românesc. Personal, mi se pare un fapt salutar pentru orice canal mediatic acest tip de abordare evenimenţială, atâta vreme cât am ieşit, consider eu, din punct de vedere istoric din epoca întunecată a dictaturii comuniste (sau nu am ieşit încă, mă întreb?!…).

Cred că subiectul îndelung discutat zilele acestea de CNA, anume acela de a opri emisia unei televiziuni de ştiri, este o problemă complet falsă, care nu absolvă deloc instituţia publică anterior menţionată de vina de a nu lua atitudine făţişă de când s-a infiinţat şi până azi faţă de adevăratele aspecte non-etice şi non-deontologice ale spaţiului mediatic românesc. Aceasta este, de fapt, miza existenţei pe viitor a unei instituţii publice precum CNA-ul, dar şi esenţa problemei abordate puţin mai sus, iară nu ceea ce se dezbate şi se supune la vot într-un mod cu totul şi cu totul inutil acum.