Pluteşte în aer mireasma primăverii şi mi s-a făcut un dor nebun de primăvara românească! Mi-e dor de primăvara din timpul copilăriei mele, de acel anotimp când striga zburdălnicia copilului din noi şi ne cheama îndărăt în ţesătura de frumuseţi ale primăverilor româneşti. Copil bătrân ce sunt! De primăvara din satul copilăriei mele mi-e dor, de Ţigăneştiul din Teleorman aşezat în partea cea mai de sud a ţării unde poposea mai întâi primăvara şi simţeam că soarelele trezea din somnul lung al iernii toate fiinţele pământului perpetuând ritualul renaşterii din fiecare primăvară. Mi-e dor de curtea casei cu păsăretul foind şi cotcodăcind, de cocoşul ţanţoş dând rotocoale în jurul găinilor, de fluturii zburând în zig-zag, de rămurelele cu muguri gata să plesnească, de pisica ce mergea agale prin curte până o stârnea la goană câinele supărat că i-a trecut chiar pe sub nas, de adierea uşoară a unui vânticel strecurat printre crengile încărcate de floare şi de zbor de albine, de zborul bondarilor după care alergam rupându-ne picioarele ca să-i prindem şi să-i facem avioane, ori de gărgăriţele pe care le descântam surâzând cu o reţinută taină ca să aflăm după direcţia de zbor “încotro ne-om mărita”. De florile caisului meu drag, de-o semă cu mine, mi-e tare dor. De fiorul cântecului unui cuc ce cânta ca nebunul fără oprire în nucul falnic din vecini mi-e dor, de rândunelele şi berzele satului care îmi stârneau fascinaţia migraţiei, ca în povestirea “Bunicul” a lui Delavrancea, de soarele care se înălţa vesel şi plin de viaţă peste casa părintească, de florile pomilor, ale grădinilor şi ale câmpului şi de mirosul îmbătător al pământului reavăn, de zburdălniciile mieilor, iezişorilor, ale copiilor de seama mea cu care plecam la joacă şi uitam să mai ne întoarcem, iar strigătele şi voia bună erau la ele acasă şi de câte alte frumuseţi simple, dar cu trăiri adânci nu mă poartă adâncul dor al primăverilor copilariei.
Şi de primăvara Bucureştiului tinereţii mele mi-e dor. Mi-e dor de Cişmigiul încărcat de florile timpurii ale magnoliilor, cu iarba crudă şi cu aleile mirosind a pământ jilav, cu porumbeii gângurind, cu luciul lacului răsfrângând umbrele unduitoare ale sălciilor înflorite sau apa vălurind sub lopeţile bărcilor în care plutesc ca în vis îndrăgostiţii, cu perechile înlănţuite plimbându-se pe alei, cu toporaşi şi viorele şi cu ţigăncuşele vesele îmbiindu-te să cumperi flori.
Mi-e dor de acele limpezimi de soare care ne fac mai tineri şi aduc în atmosferă o stare de efervescenţă şi o dulce nebunie. Mă trezeam făcând poezii, iar inima îmi cânta imnuri înălţătoare în cadenţa iubirii. Primăvara o simţeam ca pe un miracol de care aveam nevoie, căci în el găseam infinitul şi simţeam cum se plămădeşte viaţa, acea viaţă care clocotea şi în mine dând peste răscoale.
În visele mele, mai păstrez încă parfumul primăverilor tinereţii mele şi lumina care se limpezea şi se făcea floare în suflet.
Şi de primăverile deplinei mele maturităţi mi-e dor. Le păstrez şi pe ele în tainiţele sufletului. Cum să uit, când începând din luna martie, primăvara îmi trimitea primul semn – mirosul acestui anotimp, de verde crud, de vânt căldicel, de pământ străpuns de firele de iarbă. Apoi mi se părea că aud cum creşte firul ierbii, cum se desface floarea, cum se împrăştie generoasa lumină din orice răsărit de soare. Parcă auzeam urzeala vieţii, iar noaptea parcă auzeam muzica stelelor. Începeam să simt dorinţa de mişcare. Totul mi se părea nou aşa cum nu am mai văzut parcă niciodată. Redescopeream lumea cu bucurie şi mă redescopeream pe mine. Aveam impresia că eu – omul neînsemnat de până atunci – devin alt om. Simţeam că prind puteri, că devin mai uşoară, transparentă, cu o puternică aspiraţie de puritate, de generozitate. Simţeam că vreau să dărui mai mult, numai să aibă cineva nevoie de acest dar al meu pornit din prea plinul inimii. Mă trezeam rostind cuvinte bune şi frumoase şi vorbeam cu sufletul în glas. Feţele vesele ale oamenilor erau oglinda sufletului meu. Îmi venea să-mi iau zborul şi paşii mă duceau parcă pe sus, parcă nu mai încăpem în mine.
Primăvara îmi sorbea sufletul cu culorile ei suave şi îmi plăcea să mă scald în lumina şi în culorile ei. Mă scăldam şi vibram în verdele regenerării, culoarea vieţii, a mulţumirii, a vindecării şi a concilierii contrariilor, a expansivităţii.
Mă scăldam şi trăiam intens în culoarea albastră, culoarea cerului senin, a aspiraţiilor înalte, a trăirilor interioare, a libertăţii lăuntrice, a calmului, a iubirii altruiste, în acest anotimp al iubirii şi al îndrăgostiţilor. Îmi cârpeam sufletul cu petice de albastru.
Îmi plăcea să mă scald în culoarea galbenă, culoare veselă, culoarea lucidităţii, a optimismului şi a dragostei de viaţă, a cutezanţei, a generozităţii, a iniţiativei şi inventivităţii.
Îmi plăcea să mă purific în culoarea albă a florilor de primăvară, adevarat izvor de pace, de linişte şi curăţenie sufletească, un adevărat balsam pentru toate tensiunile emoţionale care calmau gândurile şi sentimentele, mă alina şi mă făcea să simt încărcătura spirituală a lumii îngerilor, a aspiraţiilor spre sublim.
Acum, în toamna vieţii, pentru mine primavara este tot primavară şi retrăiesc visând pe rând toate etapele primăverilor vieţii mele. Acestea s-au confundat cu cele ale tărâmurilor româneşti pe care acum le privesc doar prin sita vremii din îndepărtata Canada care îmi oferă multe satisfacţii, dar nu şi o primavară ca cea românească. Aici e o primăvară scurtă şi precipitată, n-ai timp să guşti pe îndelete, n-apuci să ai acea stare de primăvară cu acel farmec special ca în România şi în special primăvara în sat.
Şi atunci, cum să nu îmi fie dor de acea primăvară românească ce trezea în mine o poftă Dumnezeiasca de viaţă şi de neastâmpăr şi mă făcea să-mi ies din minţi sau să cânt cu gura mare aşa cum cântă Tudor Gheorghe “Au înnebunit salcâmii/ De atîta primavară/… Au înnebunit salcâmii/ Şi tu vrei să fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate câte-am spus mai sus şi de înca multe altele nespuse şi care nu vor să mai stea cuminţi în acele cuibare de tăceri ale sufletului acum prins în vraja primăverii!
