Şi totuşi, încă nu aveam să-mi dau seama că mă născusem într-o zodie a singurătăţii, singurătate care îmi acapara încetul cu încetul fiinţa şi mă izola de restul lumii… Nu făceam nimic rău, dar simţeam că aveam nevoie de acele clipe de singurătate în care să pot da frâu liber gândurilor… După bunica, dispăruse şi tata din viaţa mea. Mă rugam, comunicam prin rugăciuni cu Dumnezeu şi doream, la un moment dat să devin călugăriţă. Era perioada vieţii în care îţi făureşti idealuri şi acestea nu erau alese din preocupările celor care mă înconjurau, ci erau căutate într-o sferă mult mai îndepărtată… Din copilul vesel care fusesem, devenisem un copil meditativ. Sentimentalitatea mea devenea din ce în ce mai pregnantă. Uneori aceasta se manifesta în efuziuni exagerate. Pubertatea predispunea exaltării religioase. Emoţie religioasă, acest fior venea dinspre zona sensibilităţii, dar şi din cărţile pe care le citeam şi dintr-o impresie de imperfecţiune a fiinţei mele şi a celor din jurul meu. Simţeam nevoia să mă contopesc cu alte fiinţe, mult superioare mie şi celor din jurul meu. Şi această opţiune a apărut aşa dintr-o dată, după dispariţia tatălui din casa noastră, mai întâi temporară şi apoi definitivă.
Pe când eram încă mică, părinţii vorbeau de arestarea conducătorilor Partidului Naţional Ţărănesc. Tata venise într-o zi cu un ziar, din care a citit întregii familii comunicatul publicat, rugând-o pe mama să păstreze ziarul. Comunicatul suna astfel: «Pătrunşi de ură împotriva regimului democrat şi urmând răsturnarea acestui regim, fiind amestecaţi în acţiunile criminale ale unor elemente duşmănoase ale poporului şi temându-se de răspunderi în faţa justiţiei şi a mâniei populare, pentru nelegiuirile săvârşite, mai mulţi conducători ai partidului Naţional Ţărănesc, urmând ordinul direct al lui Iuliu Maniu, au încercat în ziua de 14 iulie 1947, să fugă într-o ţară străină, pentru care scop au corupt piloţi din aviaţia militară. Organele Siguranţei Statului au arestat în ziua de 14 iulie la ora 7 pe aerodromul Tămădău, la 46 km. de Bucureşti, în momentul când încercau să se îmbarce, pe următorii conducători ai partidului şi pe complicii lor…»
La numai câteva luni după acest eveniment, un membru al familiei noastre a fost arestat. Bunica n-a rezistat șocului. Unchiul avea doi copii, verişori de-ai mei, cu care mă jucam uneori şi care se întrebau mai târziu, când au mai crescut, cum arată oare tatăl lor. Apoi îmi spuneau că-l aşteaptă să vină din închisoare. Plângeau de câte ori o vedeau pe mama lor plângând. După un timp, destul de îndelungat, au primit vestea că a murit în închisoare. Alt membru al familiei fusese luat prizonier în timpul războiului. Se zvonise că fusese dus în Siberia. Mătuşa şi fiica ei, îl aşteptau şi aşteptarea le-a fost zadarnică. Nici acesta nu a mai venit.
Mai târziu, a ajuns la noi « Cântecul de leagăn » a lui Radu Gyr, scris şi el în acele închisori : Dormi copilul mamii, nani, nani, / A plecat şi ultimul lăstun. / Ruginiră plopii şi tufanii / Şi din temniţa ce-i surpă anii/ Nu s-a mai întors tăticul bun. ?…Lupii deseori rânjesc la pânde, / Ţara-i toată temniţe flămânde./ Nani, nani tata nu mai vine/ Maica stă cu sufletul răpus./ Cine să-ţi mai spună basmul cine,/ Maica plânge şi tăticu-i dus…
Când tata era închis, cântam la pian, de Crăciun, un colind apărut nu ştiu de unde şi pe care îl cântau „ în surdină” copii şi oameni maturi, încercaţi de acele vremi: Moş Crăciune, Moş Crăciune,/ Dacă vii şi pe la noi,/ Să-mi aduci te rog, bătrâne,/ Pe tăticul înapoi… Îl cântam la pian, pătrunsă de tristeţe şi mama plângea în hohote…
Cam pe atunci apăruse şi dorinţa mea de a mă călugări. Plecam în dimineţile toamnei reci la şcoală şi vedeam în jurul copacilor o ceaţă subţire şi îmi imaginam că după acei copaci se află tata, că vorbeşte cu Dumnezeu despre mine şi îmi urmăreşte paşii…
Dacă mama ar fi încercat în acea vreme să înăbuşe această înclinare religioasă, ar fi făcut o mare greşeală, dar ea mi-a respectat opţiunea şi cu tact pedagogic, încerca să-mi conducă interesul spre altceva; încerca să-mi deschidă ochii asupra vieţii din jur, să mă facă să devin o luptătoare, să cunosc bine viaţa, ca apoi să pot alege ceea ce se potrivea cu adevărat, sufletului meu. Mi-a fost de folos această primă opţiune, mi-a slujit drept sprijin şi mijloc de expresie a unor sentimente care îngăduiau personalităţii să facă paşi spre dezvoltare… Era, în fond, un sprijin al ideilor mele. Dar câte macazuri nu întâlnim pe linia vieţii!
Mai târziu i-am mulţumit că nu mi-a distrus interesul pe care-l aveam pentru religie. Era, în acel moment, mobilul vieţii mele ! Dacă eram băiat, poate nu aş fi renunţat la ideea de a deveni preot sau de a mă călugări. Îmi sunau în urechi cuvintele rostite de tata cândva: «L’homme propose et Dieu dispose ». Aceste cuvinte mi-au întărit convingerea, pe atunci, că şi tata credea în supremaţia lui Dumnezeu. Probabil unora credinţa le este înscrisă în suflet de la naştere, sau chiar înainte de naştere …
Încercam să devin un om corect. Simţeam că mama dorea corectitudinea mea, spunându-mi deseori că omul care este corect, nici nu minte, nici nu fură, nici nu înşeală şi atunci sufletul său este liber, neîncărcat de poveri şi remuşcări. O, Doamne, spun acum, ce fericită perioadă ! Visam de multe ori, citeam, scriam poezii (cine nu scrie poezii la acea vârstă ?!), începeam să gândesc metaforic, ceea ce îmi dădea o senzaţie de înălţare, de detaşare de oamenii mărunţi, interesaţi doar de problemele materiale, iar mama încerca uneori să-mi îndepărteze prea multele mele vise. Intrase la idei, îmi tot spunea că nu ştie cu cine semăn; când se enerva mă sfătuia să renunţ la ciudăţeniile mele. Oricum, se întrezărea de pe atunci predispoziţia izolării… Sau poate era o premoniţie ?
După orele de şcoală, când mă întorceam spre casă şi mă despărţeam de colege, acceleram paşii, aruncam ghiozdanul pe sală şi alergam pe strada noastră care ducea drept în parcul oraşului. Îmi amintesc că la venirea lui tata din închisoare, i-a povestit mamei cum l-a interogat un ofiţer : „De unde eşti, bre ?” „ Din Tg.Jiu !” „ A-ha, din oraşul acela unde unul care se credea mare artist a fugit la Paris, că nu i-a fost bine în ţara sa ! Şi a făcut o masă pe care se c…au păsările din parc şi o coloană care se aseamănă cu s.. a lui Tătărăscu !” Îmi închipui ce a simţit atunci tata, el care avea o mare recunoştinţă pentru cel ce făcuse cu mâinile sale opere de artă şi care „vor dăinui secole” obişnuia el să spună. În plus, oraşul era plăcut întregii familii. Oricum se obişnuiseră cu oamenii acestui loc aflat pe vatra unui sat dac care, în perioada formării cnezatelor ar fi devenit reşedinţa unui cneaz.
Născut în satul Hobiţa la numai 25 kilometri de acest oraş, sculptorul Constantin Brâncuşi, într-adevăr plecase pe jos şi ajunsese în Paris. Ansamblul de sculpturi din Grădina publică a oraşului şi parcul Tudor Vladimirescu a fost realizat între anii 1937-1938, după treizeci şi ceva de ani de la dobândirea celebrităţii. Ansamblul format din Poarta sărutului, Masa tăcerii cu cele 12 scaune rotunde cu profil de clepsidră, Coloana fără de sfârşit, toate dovedesc elevarea sa spirituală. În ultima clasă de liceu, în jurnalul meu, scriam : „Poartă a sărutului, / ciudată geometrie, glorie a dragostei !/ Vien Monsieur, come Mister !/ Veniţi să vedeţi sărutul acesta binecuvântat de soare,/ lună,/ stele,/ purificat de ploi,/ imitat de îndrăgostiţii acestui pământ./ Veniţi să vedeţi/ forţa şi raţiunea dragostei:/ Sărutul brâncuşian,/ puternic,/ rotund,/ înţelept şi rodnic!”
Preferată pentru jocurile noastre de copii era chiar Masa tăcerii, de care nu auzisem pe vremea aceea de la şcoală, ci numai de la tatăl meu. Când i-am spus că ne-am jucat în jurul mesei şi ne-am urcat pe ea, am cântat, am ţipat, tata a părut dezamăgit şi mi-a spus : „Este o masă în preajma căreia trebuie să meditezi în tăcere şi să nu faci zgomot”. După cele spuse de tata, când ajungeam împreună cu colegele de clasă în dreptul Mesei, puneam degetul la gură, şopteam : „Sst!” rugându-le în acest mod, să tacă. Şi ele mă ascultau. Îmi amintesc ce drăguţe eram toate tăcând dintr-o dată, ascultând doar curgerea apei din apropiere, cu ochii mari, necunoscând misterul, poate doar intuindu-l…
Părinţii m-au dus să văd Coloana fără sfârşit. Aflându-ne lângă ea, tata m-a întrebat dacă nu mi se pare că această coloană uneşte pământul cu cerul. „Da, i-am răspuns!” Eram mică şi uitându-mă în sus, coloana mi se părea foarte înaltă, parcă străpungea cerul, iar tata mi-a explicat atunci că sentimentul evlaviei, de cinstire a celor morţi, l-a determinat pe Brâncuşi să construiască această coloană, după cum şi Masa simbolizează ritualul pomenirii morţilor, „iar ateii îşi bat joc de acest sentiment”, mai spunea tata.
Mult mai târziu vor fi fost făcute măsurători prin care să se constate că această aşa numită coloană fără de sfârşit, captează şi emite radiaţii de energie ale pământului, datorită locului pe care a fost construită, loc cu o intensitate mare a câmpului magnetic. Construită din trunchiuri de piramidă, acestea emană un maxim de energie, din zonele din centrul fiecărei secţiuni orizontale plasată la înălţimea de o treime de la baza piramidei. Cunoştea, pe atunci, Brâncuşi efectul de piramidă ? Alegerea locului a fost întâmplătoare? Acum înţeleg că a redat dimensiunea sacră a realităţii, legătura pământului cu cerul. O idee – materializată în forme geometrice…
