Recent, cunoscutul şi apreciatul om de cultură şi patriot Victor CRĂCIUN, neobosit luptător pentru refacerea României întregite, a publicat, sub egida Ligii culturale a românilor de pretutindeni (al cărei preşedinte şi fondator este), la Editura Semne, 2011, volumul Portretul-Autoportret Brâncuşi de Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi (versiunea 1938). Lucrarea, extrem de bogat ilustrată cu reproduceri după lucrări brâncuşiene şi ale artistei evocate, dar şi cu fotografii şi documente legate de activitatea şi viaţa ei, este una din cele mai reuşite exegeze consacrate celei mai înzestrate femei sculptor româncă din secolul de curând încheiat.
După un succint, dar extrem de convingător argument, în care autorul explică menirea acestui studiu, respectiv “să stabilească ansamblul legăturilor dintre Brâncuşi şi Miliţa Pătraşcu”, Victor CRĂCIUN îşi structurează lucrarea în 7 capitole, extrem de atent şi minuţios redactate, aducând, nu o dată, clarificări esenţiale asupra aspectelor mai puţin cunoscute sau controversate legate de viaţa, activitatea sau relaţiile dintre cei doi sculptori remarcabili ai secolului XX. Cu o bună ştiinţă a subiectului abordat, Victor CRĂCIUN ne invită în universul de creaţie a celor doi artişti de seamă, neuitând, însă, să completeze informaţia cu detalii extrem de incitante despre relaţiile dintre ei. Pentru că după cum, pe bună dreptate, afirmă el: ” Pe cei doi i-au legat deopotrivă arta, dar şi o mare prietenie. O prietenie care a durat din 1919 până la moartea lui Brâncuşi, din care Mliţa Pătraşcu a câştigat preceptele/dimensiunile artei moderne, iar România avea să-şi îmbogăţească patrimoniul artistic cu Ansamblul de la Târgu Jiu, pentru că ea este cea care a impus ideea ca Brâncuşi să înfăptuiască aceste sculpturi arhiectonice, unice în lume”. Deoarece numele Mililiţei Pătraşcu, dar şi activitatea sa artistică sunt, din păcate, puţin cunoscute azi, ne permitem, în anul când s-ar împlini 120 sa 130 de ani de la naşterea ei, să oferim cititorului român de azi, sintetizând informaţiile bogate cuprinse n cartea citată, dar şi din alte surse, câteva date minime.
După cm se ştie Miliţa Petraşcu (uneori cunoscută şi drept Miliţa Pătraşcu sau sub ortografia Militza Pătraşcu) (31 decembrie 1892[1], Chişinău, numele său la naştere fiind Melania Nicolaevici – februarie 1976, Bucureşti) a fost o extrem de talentată artistă plastică, sculptoriță şi portretistă română, participantă la mişcarea artistică de avangardă din ţara noastră, din perioada interbelică, mai ales la gruparea mai moderată constituită în jurul revistei “Contimporanul”, o neîntrecută maestră în arta portretului, considerată cea mai înzestrată femeie-sculptor a României în secolul XX.
Copilăria şi-a petrecut-o la Nisporeni, unde a încercat pentru prima dată să modeleze figuri din lut. Studiile liceale le-a urmat în oraşul Chişinău, după care s-a înscris la Școala de Arte Plastice “Stroganov” din capitala imperiului ţarist, Moscova, unde a studiat sculptura, în anii 1907-1908, în atelierul profesorilor Konionkov şi Dziubanov. În anul 1909 se constată că ea studiază, de asemenea, literele şi filosofia la Institutul “Bestujev” din Sankt Petersburg. În anul următor, respectiv în 1910, Miliţa pleacă la München, unde va lucra la Academia de pictură, sub îndrumarea maeştrilor avangardei europene, Wassily Kandinsky şi Alexei von Jawlensky, şi va lua contact cu echipa de creație constituită în jurul revistei germane “Jugend”. Din Germania a decis să plece la Paris[2], unde, pentru început, lucrează în atelierele lui Henri Matisse şi Antoine Bourdelle (1910-1914). În 1919 a participat la Salonul Independenților cu un bust. Tot atunci, face cunoştinţă cu sculptorul român Constantin Brâncuşi[3], o celebritate în cercurile artistice din capitala franceză, care îi devine ghid în lumea sculpturii moderne (1919-1923, 19279). Potrivit istoricilor şi specialiştilor din domeniul artei sculpturii şi istoriei artelor, amprenta personalității artistice a Miliţei Petraşcu poartă urme uşor sesizabile ale măiestriei lui Constantin Brâncuşi, care a reprezentat pentru ea un câmp magnetic în care a gravitat toată viaţa. Tot Brâncuşi, potrivit lui Victor Crăciun, a fost cel care, deşi extrem de zgârcit în formularea de aprecieri elogioase la adresa operei confraţilor, “i-a oferit Miliţei Petraşcu cel dintâi şi cel mai de seamă omagiu când în faţa uneia dintre lucrările sale i-a spus: “Eşti mai tare decât Rodin”.[4]
Potrivit lui Victor Crăciun: “Când se întorcea definitiv în ţară, la sfârşitul anului 1923, Miliţa Petraşcu era o personalitate recunoscută în sculptură la Paris, participând şi la expoziţii în alte ţări”.[5] Tot acesta mai subliniază aptul că: “1927 este un an de boltă pentru activitatea artistei. Nu se împlineau nici cinci ani de şedere în ţară şi Miliţa Petraşcu devenise o personalitate cunoscută şi recunoscută. Numele ei figura în cronici şi eseuri, era menţionată în article de ansamblu privind creaţia unei perioade, era pusă în legătură cu gruparea de artă modernă din ţară şi, bineînţeles, cu Brâncuşi”.[6]
În anul 1925 ea s-a căsătorite cu Emil Petraşcu[7] și s-a stabilit la Bucureşti. Aici, ea se încadrează în mişcarea de avangardă a grupărilor “Contimporanul”, “Grupul nostru”, “Criterion”, şi tot în 1925 participă la expoziţia internaţională organizată la Bucureşti de revista “Contimporanul”. În cadrul Salonului Oficial expune compoziţia “Joc de pisici”, care este premiată. Între 30 mai – 11 iunie 1927 expune, la “Galeria Briant-Robert”, împreună cu Georges Valmier, care a expus 36 de acuarele. Vizitându-i expoziţia, care a fost un succes personal excepţional al artistei, potrivit lui Victor Crăciun, Constantin Brâncuşi i-ar fi spus: “Ai lucrat enorm şi cel puţin trei lucrări sunt de excepţie”[8]
Tot în anul 1927 ea realizează mozaicul fântânii Mioriţa[9] din Bucureşti. La cea de a doua expoziţie a “Contimporanului” din 1930 în Sala “Ileana” expune alături de alţi artişti de valoare, între care Marcel Iancu, Irina Codreanu. În acest an participă şi la expoziţia de Artă românească din Amsterdam.
În anul 1932 face parte din grupul de iniţiativă care organizează în Sala “Ileana” expoziţia “Arta Nouă”. În cadrul Salonului Oficial din acelaşi an prezintă portretul actriţei Marioara Voiculescu, iar în căutarea unor noi posibilităţi de exprimare artistică se duce în Iugoslavia unde studiază opera sculptorului Ivan Mestrovic. În anul 1933 participă la Expoziţia mondială de artă futuristă de la Roma și la a treia expoziţie a “Contimporanului” organizată în Sala “Mozart”. În anii următori va expune în Germania, Italia, Austria, Anglia și Franţa. Până în 1944, ea va expune şi în diverse saloane basarabene, realizând în 1938 bustul lui Zamfir Arbore, care a fost expus la Chişinău, dar care după 1940 a dispărut.
Sculptura Miliţei Petraşcu reprezintă, în primul rând, un act de rezistenţă în faţa distrucţiei imaginii. Demersul său păstrează ambiţiile instantaneului şi rigorile compoziţiei clasice, întâlnite deopotrivă în arta începutului de secol. Acest lucru o va ajuta, în lunga perioadă în care lucrează cu Brâncuşi, să se apere te tentaţia imitării marelui său maestru şi să nu încerce gestul simplu al abstracţiei. Graţie talentului, dar şi culturii ei deosebite, Miliţa Petraşcu dovedeşte inteligenţa formaţiei şi măsura dictată de temperamentul său, preluând din lecţia lui Brâncuşi abia sesizabilele deviaţii formale, care distig şi dau prospeţime lucrărilor sale.
Portretele reprezintă un capitol vast, distinct, în opera Miliţei Petraşcu[10], mai ales după epuizarea fazei avangardiste în jurul anului 1930. Într-un mediu artistic în care, atât în ţară cât şi pe plan european, sculptorii de talent nu lipseau, ea se impune şi devine o portretistă din ce în ce mai solicitată. Cu prilejul expoziției din anul 1934, organizată împreună cu Marcel Iancu, criticul de artă Petru Comarnescu scria: “Însuşirea principală a Miliţei Petraşcu rămâne calitatea de temelie a sculpturii însăşi: cultul formei pline, legată de spațiu şi lumină”. Artista nu caută în chipul celui portretizat o dominanţă expresivă, ci reconstituie, în ansamblul detaliilor, atributele unei personalităţi. Portretul actriţei Elvira Godeanu, goală până la brâu, este naturalist şi discret hieratic în acelaşi timp, preluând îndrăzneţ şi neconvenţional tipologia clasică a bustului fără braţe. Portretul în marmoră al unei alte actriţe cunoscute, Agepsina Macri, soţia lui Victor Eftimiu, expus la Salonul Oficial din anul 1934, încalcă, de asemenea, uzanţele timpului, în care nu era permis ca portretul unei persoane clar individualizate, bine cunoscute în epocă, fie ea şi actriţă, să fie reprezentată cu sânii goi. Nimic frivol, însă, în această remarcabilă sculptură, monumentalitatea şi statismul acestui portret trimit la antichitatea clasică, în numele căreia nuditatea putea fi acceptată.
De la figuri generice, care suportă trimiteri vag simbolice cum e “Steaua nordului” sau de la posibilul autoportret cu titlul “Mască” şi până la portretele din anii săi de maturitate, unde particula-rizarea fizionomică şi caracteriologică şi conţinutul emoţional devin prioritare, Miliţa Petraşcu a testat neobosită multiplele posibilităţi ale unui gen artistic deosebit de dificil.
Ca pictoriţă, a realizat portrete pentru Ion Vinea, Mihail Jora și Liviu Rebreanu.
Ca sculptoriță, după cu am subliniat, ea a fost elevă a lui Constantin Brâncuşi, în al cărui atelier din Paris a început să lucreze în anul 1919.
Monumentul Eroilor Regimentului 13 Artilerie, din Constanţa este o creaţie a artistei Miliţa Pătraşcu, din 1925. El este format dintr-o coloană înaltă de trei metri, susţinută de un soclu hexagonal de 75 cm, în capătul căreia, pe un glob metalic stilizat, se află un vultur de bronz cu aripile desfăcute. Este amplasat pe bulevardul Tomis, iar o copie a monumentului se află la Muzeul de Artă din Constanţa.[4]
În anul 1936, Militza Petraşcu a ridicat, la Târgu Jiu, un monument în onoarea Ecaterinei Teodoroiu. Monumentul, realizat din travertin italian, cu dimensiunile 2,90 x 1,60 m şi înălţimea 2,10 m, este denumit Mausoleul Ecaterina Teodoroiu şi are forma unui sarcofag de piatră albă, pe un postament cu trei trepte, pe care este amplasat un basorelief ce prezintă scene din viaţa şi activitatea militară a eroinei de la Jii – sublocotenentul ECATERINA TEODOROIU. Basoreliefurile de pe feţele laterale ale sarcofagului, sunt organizate astfel: pe faţa dinspre miazăzi, apare un tablou prezentând copilăria, în cadrul vieţii din satul ei natal; pe latura opusă, este eroina, în medalion, salutată de cercetaşii din care a făcut parte, ca elevă de curs secundar; celelalte două feţe ne-o înfăţişează în război, pornind la atac cu plutonul precum și momentul final, când este dusă la locul de odihnă de mâini pioase de soldaţi. În cele patru colţuri, veghează patru femei în costum naţional, ţinând în mâini câte o cunună de lauri.
Fântâna Mioriţa, din Bucureşti, inaugurată în 1936, are părţile laterale decorate cu un mozaic în alb-negru, realizat de Miliţa Pătraşcu, cu scene din balada Mioriţa.
Bustul lui Alexandru Odobescu, amplasat în Rotonda scriitorilor din Parcul Cişmigiu din Bucureşti, a fost inaugurat în plin război, respectiv în anul 1943.
Miliţa Pătraşcu a realizat şi bustul de bronz de pe mormântul marii actriţe Maria Filotti, de la cimitirul Bellu din Bucureşti, bust care fost furat de autori necunoscuţi.
Tot de mâna ei a fost plămădit bustul lui Constantin I. Nottara.
Sculpturi ale sale sunt expuse la Muzeul Zambaccian din Bucureşti, la Muzeul de Artă din Tulcea La Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, Milița Pătraşcu este prezentă cu trei busturi: Octavian Goga[11], Mihail Sadoveanu şi Tudor Vianu.
În data de 25 aprilie 2001, în Piaţa Dorobanţi din Bucureşti s-a inaugurat parcul Constantin Brâncuşi. Pe locul unde altădată se afla statuia Statuia Lupoaicei din Bucureşti, a fost amplasat un bust al lui Brâncuşi, realizat de Miliţa Pătraşcu.
Printr-o hotărâre din anul 2002, Ministerul Culturii şi Cultelor a alocat fonduri pentru realizarea unei copii a bustului Chip de fată de Miliţa Pătraşcu, spre a fi donată domnului Gilbert Money Câmpeanu, deţinătorul arhivei originale a lui Nicolae Titulescu.
Lucrarea lui Victor Crăciun aduce şi importante informaţii legate de drama trăită de artistă şi familia s în perioada comunistă, raporturile avute cu autorităţile vremii, dar şi tracasările la care au fost supuşi de Securitatea Statului.
Milița Petraşcu şi soțul ei, inginerul Emil Petraşcu (1890 – 1967), fost profesor la Academia Militară, au fost urmăriţi de Securitate. Emil Petrașcu, doctor în ştiinte radiofonice, a avut “convorbiri suspecte din 1942 cu diferite elemente din Turcia. Tot în acel an a vizitat Legația Turciei”. Aceste indicii sumare au fost suficiente pentru ca Directia a V-a a Securității să-i deschida, la 7 aprilie 1956, “Dosar de verificare individual”, fiind suspectat de spionaj în favoarea statului turc.
În alt document al Securităţii, a apăru o caracterizare pe măsura ostilităţii artistei faţă de regimul comunist: “Petraşcu Miliţa, sculptoriță. n. 1892. În discuţiile purtate cu elementele care au format grupul ei de prieteni se dovedește a fi o dușmancă înrăită a regimului democrat-popular, a Partidului şi a Uniunii Sovietice. Aproape în fiecare zi, la fiecare discuție pe care a purtat-o cu cineva în casa ei nu uita să calomnieze regimul nostru şi să aducă cele mai murdare injurii partidului, conducătorilor săi şi conducătorilor Uniunii Sovietice. Împreună cu soțul său şi cu alte persoane ascultă regulat, în fiecare zi de mai multe, ori posturi de radio imperialiste, iar calomniile înregistrate le răspândea imediat multiplelor sale cunoştințe, născocite probabil de ea toate acestea având drept scop întreținerea speranței în ziua eliberării care o aşteaptă să vină din Occident(…)”.
Reproducem un alt fragment semnificativ dintr-un document al Securității potrivit căruia: “Petraşcu Milița, împreună cu soțul ei, au fost suspectați de spionaj. În procesul verificării nu s-a stabilit însă acest aspect. A reieșit însă că întrețin legături suspecte cu unele elemente în anturajul cărora duc discuții duşmănoase. Pentru stabilirea activității duşmănoase s-a folosit agentul «Ionescu” și T.O. În urma documentării activității duşmănoase, conform ordinului tov. Ministru Alexandru Drăghici la 17.lV.1959 a avut loc demascarea publică în aula Facultății de Drept din Bucureşti. După demascare au continuat cu aceleaşi calomnii duşmănoase la adresa regimului din țara noastră şi URSS.”
Valoroasa lucrare datorată lui Victor Crăciun, unul dintre cei mai avizaţi brâncuşologi ai momentului, oferă o mulţime de alte date interesante, definitorii legate de raporturile de colaborare dintre cei doi mari artişti, dar şi alte informaţii de reală importanţă pentru înţelegerea operelor lor. Din această perspectivă, credem că lucrarea lui Victor Crăciun se va număra printre lucrările de referinţă pentru cunoaşterea şi înţelegerea operei brâncuşiene sau a sculptoriţei Miliţa Petraşcu – repere majore ale plasticii româneşti şi europene a secolului XX, fiind de neocolit de cei care, în viitor, se vor apleca asupra celor doi mari artişti români.
[1] În legătură cu data naşterii sale, există mai multe opinii. Artista însăşi, într-o convorbire avută cu scriitorul Victor Crăciun (vezi Victor CRĂCIUN, Portretul-Autoportret Brâncuşi de Miliţa Pătraşcu şi Brâncuşi, Editura Semne, 2011, p. 20) precizează că s-ar fi născut cu 10 ani mai devreme, respectiv în anul 1882. Ar fi optat pentru varianta naşterii sale în anul 1892 pentru a evita o atitudine de respingere, pe criteriul diferenţei de vârstă, din partea familiei soţului ei Emil Pătraşcu, născut în anul 1890. Potrivit mentalităţii vremii, era greu de acceptat o diferenţă atât de mare între soţi, îndeosebi când cel mai în vârstă era soţia.
[2] Decizia ei nu este deloc singulară sau întâmplătoare. Pentru majoritatea artiştilor din întreaga Europă şi nu numai, capitala mondială a artei pare a fi fost considerat Parisul – oraşul luminilor. Mulţi artişti sau scriitori au primit consacrarea sau recunoaşterea în ţara lor fie după efectuarea studiilor la Paris, fie după admiterea lor la diverse evenimente artistice, expoziţii de gen îndeosebi, organizate sau găzduite în capitala franceză.
[3] Vitor Crăciun redă, în volumul citat (p.20-21), precizarea artistei legată de momentul şi modul în care l-a cunoscut pe Brâncuşi: “Asta s-a întâmplat imediat după Primul Război Mondial, în 1919. Îl adusese în atelierul meu din Rue Belloni pictorul Survage … A revenit a doua zi şi am pornit spre o piaţă … să-mi cumpăr o tejghea de lemn masiv pentru sculptură. În aceeaşi zi mi-a pus ciocanu şi dalta în mâini. Şi astăzi păstrez ciocanul la care el i-a fixat atunci o dârjală de lemn …”
[4] Op cit., p. 29.
[5] idem, op. cit., p. 30.
[6] ibidem, op. cit., p. 39-40.
[7] Soţul artistei este, inginerul Emil Petraşcu, pe drept cuvânt, considerat fondatorul Radiodifuziunii române
[8] ibidem, op. cit., p. 40.
[9] Rememorând acele momente, Octav Doicescu, un apropiat colaborator al artitei, avea să declare, peste o jumătate de veac: “Fântâna Mioriţa a fost o sărbătore a bucuriei. Am colaborat exemplar cu Miliţa. Era un om de distinsă cultură, văzuse marile fântâni ale Europei şi dorise să facem pentru Bucureşti altceva” (op. cit., p. 42-43).
[10] V. Crăciun este de părere că: “Cu Miliţa Petraşcu sculptura românească atinge momentul ei cel mai înalt în arta portretului”. El citează, în acest sens, şi opiniile cunoscutului critic de artă Petre Comarnescu, care, în 1945, considera că: “Miliţa Petraşcu este una din cele mai adevărate şi rare sensibilităţi pe care le are arta româneasă actuală … În momentul de faţă, pictura nu are un portretist de valoarea şi semnificaţia portretelor-sculpturi ale d-sale” (idem, op. cit. 45-46).
[11] La Casa memorială a poetului de la Ciucea există un bust, în ghips, al acestuia, realizat de Miliţa Pătraşcu. Sculptoriţa a avut strânse legături cu Veturia GOGA. După eşecul acesteia de a realiza, cu sprijinul lui Constantin Brâncuşi, la iniţiativa acestuia, mausoleul lui Goga la Ciucea, Veturia a recurs a sprijinul Miliţei Pătraşcu. Datorită acesteia, Veturia se încumetă să înceapă singură construcţia mausoleului încă din anul 1938, anul morţii fostului prim ministru al României, urmând a-l finaliza abia în 1958. Miliţa Pătraşcu a realizat efectiv o troiţă, amplasată şi în prezent în vecinătatea mormântului provizoriu, situat în vecinătate bisericuţei din lemn, datând din 1575, adusă de la Gălpâia (Sălaj), dar şi desenele după care au fost executate panourile cu mozaic din interiorul şi exteriorul mausoleului. Tot de la Miliţa Pătraşcu, se pare, Veturia Goga a desprins şi tehnica executării efective a mozaicului din sticlă de Murano. Nu excludem posibilitatea ca, având în vedere legăturile de prietenie existente între BRÂNCUŞI şi Miliţa PĂTRAŞCU, aceasta să-şi fi informat mentorul despre noul ei demers artistic şi chiar să fi beneficiat de sugestii şi recomandări din partea acestuia.
Autorul volumului de faţă pare a nu fi cunoscut acest aspect şi, deci, nu aduce nici un felde clarificări sau noi date, utile în elucidarea acestei colaborări. Deşi el declară că a avut mai multe discuţii cu sculptoriţa, nici aceata, în mod surprinzător, nu pare a fi simţit nevoia vreunei confesiuni în ceastă privinţă.
La fel de surprinzător este pentru mine şi faptul că în perioada în care m-am aflat în preajma Veturiei GOGA, aceasta nu a fost prea generoasă în a-mi vorbi despre fosta ei colaboratoare. Iar aceasta, spre deosebire de alţi foşti colaboratori ai Veturiei, inclusiv din domeniul artistic, nu a mai vizitat-o la Ciucea şi nici, din câte îmi amintesc, nu s-a aflat în legături epistolare cu ea. Ar fi, cred eu, extrem de interesant şi util de dezlegat enigma acestei răceli survenite între Miliţa PĂTRAŞCU şi Veturia GOGA. Nu cred că poate fi vorba doar despre dorinţa sculptoriţei de a evita inutile complicaţii cu autorităţile comuniste, care ţineau sub strictă şi permanentă supraveghere nu doar ceea ce se întâmpla la Ciucea, ci şi deplasările, întâlnirile şi contactele (epistolare şi telefonice) avute de Veturia GOGA. Sugerăm, deci, autorului ca, pe baza fondului documentar moştenit de dânsul de la Miliţa PĂTRAŞCU, dar şi a altor surse documentare, să abordeze şi acest aspect aducând clarificările ce se impun şi care, credem noi, interesează deopotrivă opinia publică şi pe specialişti.
