NECULA-Cristina-xwb

NECULA-Cristina-xwbÎn jurnalul  de dragoste, Oraşul inimii în timp, scriitoarea Carmen Ştefănescu oferă revelaţia unei filosofii a erosului retrăit prin  actul scriiturii: „Ştiam că, ajungând acasă,  voi putea asambla cuburile clipelor într-un castel de cuvinte, voi putea să mă joc, cu timpul,de-a eternitatea”(1) „Ştiam, continuă scriitoarea, că mă voi putea întoarce într-o copilărie ideală, în care inima nu va mai păstra amprenta nici unui gând impur şi nici a unei erori. Fericirea celor 16 ani ai mei era înţelesul clipelor, mai grele sau mai uşoare, pe care le trăiam acum; ea nu se putea repeta, dar mă ajuta să încerc să descopăr «figura» secretă a destinului meu. Acasă lucrurile mă aşteptau liniştite, fiecare la locul  lui, dar mie nu mi-era somn. Aşa am început să scriu: într-o seară fictivă despre realitatea pură. Despre o realitate interioară.”(2)

Timpul pierdut poate fi regăsit prin timpul scriiturii, prin castelul de cuvinte în care se ascund clipele de eternitate de esenţă divină: „Iată, clepsidra îşi cerne cu regularitate  firele de nisip, iar eu mă întreb ce-ar trebui să fac cu viaţa mea. Şi răspunsul vine firesc: Să aduc o mărturie, o mărturie despre stropul de eternitate care îşi întregeşte treptat chipul în timpul meu, acest timp unic, irepetabil şi ireversibil din ale cărui erori Dumnezeu desenează cu graţie o floare vie care se deschide”.

În catedrala cuvintelor se zămisleşte prin scriitură „Floarea vie a sufletului aflat în căutarea Adevărului fundamental: Floarea se deschide către frumuseţea celorlalţi şi mai ales în coincidenţele în care se ghicesc liniile de foc ale planului unei catedrale. Urmele  rugăciunii Duhului către  Creatorul lumii.”(3) „Oraşul inimii în timp este un jurnal filosofic al iubirilor, al acestor «întâmplări ale fiinţei», cum ar spune Nichita Stănescu. Noţiunea de întâmplare aminteşte de concepţia metafizicii probabilistice”(4)

După, Suppes lumea este plină de evenimente întâmplătoare şi orice cunoştinţă se întemeiază pe anumite abstractizări şi schematizări. El îşi afirmă adeziunea la un realism al opiniilor, spre deosebire de realismul ontologic. Conceptul de întâmplare este explicat de Suppes cu ajutorul conceptelor de complexitate şi calculabilitate, deşi în  Logicile moderne sau în discursul filosofic informal întâmplarea este adesea explicată cu ajutorul conceptelor intenţionale sau teleologice. Acesta este cazul lui Aristotel la care Suppes se si referă. Ceea ce se produce întâmplător este incalculabil, nepredictibil şi neintenţionat.

Aristotel face distincţia între acţiunile umane înfăptuite deliberat şi întâmplările şi evenimentele care se produc spontan în circumstanţele acţiunii, dar fără participarea intenţionată a agentului acţiunii.

Iubirea este o stare de revelaţie continuă, un urcuş spre lumină, o expresie a dorului de viaţă. Jurnalul devine  o meditaţie filosofică  asupra sensului căutării iubirii prin care se poate revela Adevărul fundamental. Oraşul este spaţiul  interior, un spaţiu sufletesc în care are loc întâlnirea cu celălalt. Iubirea este trăită ca o rugăciune întru revelarea lui Dumnezeu.

Jurnalul este discursul îndrăgostit, cum ar spune Roland Barthes, discursul în care cuvintele încearcă să reveleze „întâmplările sentimentelor, să surprindă şi să închidă în castelul lor «frângerile şi răsfrângerile» emoţiei aşteptării”.

În cetatea cuvintelor, ca şi în „castelul inimii”, în cel iubit presimţi o iubire mai presus de lume. Acesta ar fi mesajul care străbate cartea şi care nu trece de Hotarul inimii în care fiinţează sensul existenţei: iubirea.

Mesajul aminteşte de dialogurile lui Platon. Într-unul dintre dialoguri, Socrate este descris ca fiind angajat într-o discuţie cu elevul său Phaidros. Ei se plimbă şi, după un scurt timp, ajung într-un loc în afara porţilor Atenei. Socrate îşi exprimă admiraţia pentru  frumuseţea locului. Este încântat de peisaj pe care îl laudă. Phaidros îl întrerupe, pentru că este surprins că Socrate se comportă ca un străin călăuzit de un ghid. „Ai trecut vreodată dincolo de hotar?” îl întrebă el. Socrate răspunde cu o semnificaţie simbolică: „Mă vei ierta, prietene! Fapt e că îmi place să învăţ. Or câmpul şi copacii nu vor să-mi fie dascăli, în vreme ce în cetate oamenii mă învaţă cu adevărat”.(5) Socrate susţine şi apără mereu unui adevăr universal obiectiv, absolut. Dar singurul univers pe care îl cunoaşte şi la care se referă este universul omului. Filosofia lui este strict antropologică. Socrate rămâne în cetate pentru a învăţa lecţia despre om.

Carmen Ştefănescu rămâne în castelul inimii pentru a învăţa lecţia despre iubire. Nici ea nu trece hotarul oraşului inimii pentru că a înţeles semnificaţia divină a întâlnirii cu celălalt. În cetatea inimii, ea rămâne singură fără singurătate: „Farmecul  vieţii noastre constă poate în faptul că nu ne este dat doar să auzim sunetul muzicii divine în  noi înşine, ci şi în celălalt. Celălalt nu ar trebui să fie infernul, ci paradisul nostru. Dumnezeu locuieşte în zâmbetul şi în lacrima aproapelui nostru. Întânirea cu semenul nostru  poate fi o metaforă a comuniunii treimice. Suntem cuvinte ale lui Dumnezeu. Viaţa noastră Îl rosteşte, fie că vrem, fie că nu. Nu putem învăţa altceva  decât să spunem, cu propriul nostru destin, o poveste frumoasă despre Dumnezeu. Numai astfel îl putem mărturisi: scriind, vorbind cu propria noastră viaţă”.(6) Prin lectură, cititorii rămân închişi între hotarele cărţii şi ale oraşului inimii.

—————-

NOTE :

(1) Carmen Ştefănescu, Oraşul inimii în timp, Ed. Floare Albastră, Bucureşti, 2008, p.7

(2) ibidem,.p.7

(3) ibidem.,p.8

(4) Patrick Suppes, Metafizica probabilistică, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990

(5) Platon, Filozofia greacă până la Platon, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p.363

(6) Carmen Ştefănescu, op.cit., p.220

—————————————–

Cristina Maria NECULA, născută la 11 iunie 1966, la Târgovişte, unde locuieşte şi în prezent. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti. Este doctor în filologie. A fost asistent universitar la Facultatea de Teologie-Litere, Universitatea „Valahia” din Târgovişte, a absolvit masteratul în Teorie Literară în anul 2000. În prezent este profesor de limba şi literatura română, grad didactic I, la Colegiul Tehnic „Edmond Nicolau” din Bucureşti. A fost iniţiatoarea şi organizatoarea a 9 ediţii anuale ale Festivalului organizat de Fundaţia internaţională „Mihai Eminescu”  (http://www.fundatiamihaieminescu.ro/prezentare). În prezent are colaborări sporadice, din cauza unor afecţiuni care au debutat cu doi ani în urmă (după ce a fost diagnosticată cu boala Parkinson, Cristina Necula a fost victima unui tratament aplicat greşit; acest caz de malpraxis a favorizat boala de care suferă în prezent, encefalomielită demielinizantă cu parapareză dreaptă). A publicat articole de specialitate în revistele culturale: Caietele Eminescu, Caiete Critice, Literatorul, Argeş.