angela_furtuna_martie_2010

angela_furtuna_martie_2010Atacurile imunde din campaniile media sunt întotdeauna o armă necalibrată și antisocială. Ele nu rezolvă nimic și nu servesc niciunui scop coerent, doar debușează o agresivitate umană nereprimată, o flegmă a individului predispus la încălcarea normelor conviețuirii în democrație. Folosite de intelectuali, aceste șarje reprezintă cu certitudine o formă de terorism mental, un stil care nu are nimic de a face cu actul comunicării critice cât, dimpotrivă, cu sentențiozitatea și cu atitudinile totalitare, rechizitoriale, lipsite de onestitate și de miză; în niciun caz nu sunt atribuibile  exercițiilor polemice, iar prezența lor în presa literară este chiar o gratuitate impardonabilă. Mediul academic și cel alocat culturii majore trebuie să fie securizat în fața abuzurilor pseudo-polemicii. Motivul e simplu: scopul în sine al oricărei polemici trebuie să fie o luptă de idei, dusă cu argumente și cu bunăcredință, iar nu un antrenament de război interpersonal lipsit de adecvare pentru că frizează psiho-patologia și codul penal deopotrivă. Spațiul public românesc este, din păcate, plin ochi de dizarmonii de acest gen (comportamente mutante de criză), iar beneficiarii acestor caractere maladive, acționând sub impuls hipomaniacal (atunci când mai sunt și antrenați în spiritul forumizării ofensive) tind să se considere îndreptățiți în autorat deplin privind modificarea conținutului noțiunii de normalitate (normopsihism și normosocializare), în retrasarea limitelor conceptului de normalitate (se întâmplă o dată la fiecare epocă) – cu toate anexele sale (un mic exemplu ar fi acela al glisării pe verticală a pragului de sensibilitate privind trauma, dinspre fard către echimoze, dinspre human touch către scatoalcă sau mutația psihotronică, dinspre adresarea colocvială către amenințare și linșaj mediatic, etc.). Pentru cel lipsit de scrupule și de autoterapie adecvată a heteroagresivității, atacurile mediatice mimând polemica sunt o descărcare menită a-i aduce un sentiment de satisfacție personală stoarsă dintr-o miză schizoidă: a-l face pe cel atacat să sufere, a-l lovi în sensul său intim și în imaginea sa publică, a-l minimaliza în fața semenilor prin utilizarea dibace a click-urilor și alăturării cuvintelor ce închipuie un armament psihic sadic. Atacatorul mediatic de acest tip nu se supune  unui discurs  critic, ci unei devianțe psihice: el  își “execută” convivii (desemnați de o  paradoxală  taxinomie internă),  cu o bucurie  sinistră, le abandonează  stârvurile în piața publică, după ce experimentează tot el pe reprezentările iconice rivale diverse stadii de tortură; finalmente, atacatorul de acest tip colecționează cu sfințenie articolele castratoare, din care își va alcătui mai târziu, cu o metodică tipicară, evidențe contabile, volume și enciclopedii. În mod obișnuit, acest  tip de atacator prețuiește memoria, ține la detalii, gestionează cu acribie reacțiile victimei, pe care o urmărește cu perseverență, consemnându-i în foaia sa de parcurs, precum un medic, pulsul, temperatura și culoarea. Neinteresat de morală, acest tip de agresor e interesat de calitatea răului produs de el victimei prin denigrare, calomnie, inducție negativă, sugestie perfidă. Un atare ins, lovit de răceala psihotică interioară și de lipsa de adecvare față de semeni, operează după criterii paradoxale, după o logică stranie lipsită de rațiune sau de onoare și după bunul plac.

 

Mă voi feri să-i explic lui Laszlo Alexandru de ce atacurile nu țin loc niciodată de spirit polemic, cum nici antinevralgicul de valeriană. Două sunt motivele: 1. pentru că domnia sa deraiază evident și 2. pentru că în prezentarea agresorului, schițată mai sus, s-ar putea să recunoască nu numai pe cel fanatic atoateștiutor, ci și pe cel imposibil de vindecat de egolatrie, deși domnia sa se proiectează în Agora drept altul, enfin, polemist și critic, și pe deasupra un neprihănit reper moral pentru societatea românească. (Dimpotrivă, problema amoralității îl transformă pe atacatorul mediatic din castrator compulsiv în autocastrator arbitrar, cu efect întârziat, după cum se va vedea mai departe, mai departe…)

Atacurile lui Laszlo Alexandru comise în Tribuna împotriva lui Gheorghe Grigurcu și a evenimentului sucevean Zilele Monica Lovinescu din anul 2009 dedicat recuperării memoriei Monicăi Lovinescu și reașezării personalității sale în circuitul public țin de un abject și insolent instinct de frustrare și de maculare de care suferă autorul.

L.A. scrie: “Angela Furtună, în 2009, îl cheamă pe Gheorghe Grigurcu la Suceava ca să-i dea, în plic, premiul special Monica Lovinescu. Gheorghe Grigurcu, în 2010, îi publică Angelei Furtună, la Acolada din Satu Mare, o seamă de gogoşi umflate despre Monica Lovinescu.

Asta e cultura română contemporană. Pam-pam”.

Nu, Laszlo Alexandru, cultura română contemporană nu este imaginația dumitale bolnavă, și nici teritoriul sărac al orizontului dumitale de așteptare golit de conținut etic.

Mizerabilismul sugestiilor dumitale configurează un rebut care te îmbracă definitiv.

Gheorghe Grigurcu, citat de atâtea ori de Monica Lovinescu în opera sa, este desemnat chiar de Monica Lovinescu drept continuatorul cel mai fidel al spiritului lui E. Lovinescu, dar și continuatorul direcției critice a est-eticii (așa cum tot Monica Lovinescu l-a considerat pe Vladimir Tismăneanu continuatorul său pe direcția filosofic-politică).

Juriul internațional care a acordat în 2009, cu ocazia Zilelor Monica Lovinescu de la Suceava, Premiul Național Monica Lovinescu și Virgil Ierunca domnului Gheorghe Grigurcu, a fost format din personalități notabile ale culturii române: acad. Basarab Nicolescu, dr. Ion Pop, dr. Vladimir Tismăneanu, dr. Corin Braga, dr. Valeriu Stoica.

Evenimentul a fost unul de ținută, organizat la cel mai înalt nivel european de Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei “I.G.Sbiera” Suceava, Primăria Fălticeni, Universitatea “Ştefan cel Mare” din Suceava şi de către Colegiul Naţional “Ştefan cel Mare” din Suceava.

Recuperarea unei memorii culturale și așezarea ei în forma instituțională nu este un proces simplu, în această perioadă dificilă prin care trece România. Numai cei ce stau pe margini, ca L.A., și chibițează, dar nu construiesc nimic pentru societate, nu cunosc prețul plătit de cei de bună credință pentru a înfăptui câte ceva. În calitate de autor și de coordonator de program, muncim de câțiva ani de zile la construirea temeinică a acestui brand, iar rezultatele sunt prestigioase. Este un program cu target de PR și comunicare. Monica Lovinescu merită cu prisosință devotamentul nostru constant, mai ales că opera și activitatea sa ne sunt temă de cercetare, etica sa este un model, iar recuperarea acestei personalități este importantă mai ales ca instituție a modelelor. Declarațiile jignitoare din presă făcute de Laszlo Alexandru sunt nu numai o ofensă adusă domnilor Gheorghe Grigurcu și Vladimir Tismăneanu precum și nouă sau autorităților și instituțiilor sucevene implicate în organizarea legală și onorabilă a acestui eveniment notabil, dar reprezintă și un veritabil scandal public care îl degradează pentru totdeauna pe Laszlo Alexandru, plasându-i la cote josnice discernământul, onoarea și atitudinea de voit discredit față de Monica Lovinescu și față de eforturile depuse de oameni de autentică bună credință.

Cel ce se autodefinește, narcisic, drept un neliniștit inocent de serviciu al României, posedând chipurile o legitimație de cenzor, nu e decât un obraznic scăpat la larg. Un nimeni, ca om.