A trecut ceva timp de când m-am întors din Paris, dar imaginea acestui oraş continuă să mă urmărească şi să mă fascineze. Nu pot indica exact ce anume generează acest sentiment de atracţie plin de simpatie şi emoţie faţă de un loc pe care îl vizitezi doar câteva zile, după care eşti nevoit să mergi mai departe. Este ceva misterios, asemenea zâmbetului unei persoane de care te îndrăgosteşti la prima vedere, ştiind în acelaşi timp că nu o vei mai revedea cu siguranţă niciodată. Cam aşa este şi Parisul, iar melancolia retrăirii nu face decât să amplifice farmecul dureros şi plăcut al aducerii aminte a trecerii printr-un loc ce a inspirat atâtea generaţii de artişti, dar şi de oameni obişnuiţi, dintre care mă consider a face parte şi eu.
Deşi am citit despre multe dintre străzile, clădirile şi monumentele din Paris, totuşi senzaţia pe care am avut-o privindu-le direct a fost copleşitoare, conferind o adâncime a percepţiei ce întrecea cu mult tot ceea ce aş fi putut viziona prin alte mijloace. Într-adevăr, nu există un lucru pe care să îl poţi înţelege cu adevărat dacă nu l-ai experimentat nemijlocit, dacă simţurile tale nu au intrat în contact cu experienţa sau realitatea respectivă. Şi chiar dacă acest lucru se derulează fulgerător, impactul său rămâne undeva în structura interioară a memoriei, îmbogăţind şi rafinând trăirea sufletească.
În acest sens, îmi este imposibil să îmi amintesc Parisul fără să am înaintea imaginaţiei mele deschiderea inegalabilă şi elegantă a celui mai cunoscut bulevard din lume având un nume ce îndeamnă la o meditaţie şi o visare desprinsă din „Câmpiile Elizee”, adică „Champs-Elysees”. Pentru amatorii de mitologie, aceste câmpii descriau locul în care mergeau eroii şi oamenii special aleşi de zei pentru a petrece o eternitate binecuvântată după ce părăseau această lume tristă şi plină de suferinţă. Cu alte cuvinte, un fel de paradis al desfătării, bucuriei şi plăcerii continue, derulate de-a lungul veşniciei.
Nu ştiu exact dacă acest lucru a fost avut în vedere atunci când s-a realizat extinderea aleii de copaci din Grădina Tuileries, însă ulterior „nemurirea” avea să îi fie consacrată prin delimitarea precis realizată de către două monumente celebre: Arcul de Triumf şi Obeliscul Egiptean, între care se întinde faimosul bulevard. Şi nu întâmplător, traiectul-ul descris între aceste două puncte cheie din arhitectonica Parisului poartă denumirea de „axă istorică”, un fel de coloană vertebrală de la care porneşte întreaga reţea de bulevarde, străzi şi alei din cuprinsul întregii metropole.
Având o lungime de aproape 2 kilometri şi o deschidere de 70 de metri, coborând dinspre Piaţa Charles de Gaulle – Etoile, cu Arcul ce Triumf în fundal, bulevardul Champs-Elysees generează o senzaţie unică de măreţie, gust şi frumuseţe naturală datorată abundenţei vegetaţiei îmbinate armonios cu un urbanism elegant şi plin de stil al epocii imperiale. Sunt sigur că există în momentul de faţă şi alte bulevarde celebre prin dimensiuni sau localizare, dar Champs-Elysees oferă mereu o prospeţime a percepţiei ce nu se mai regăseşte în nicio altă parte a lumii.
Pe de o parte, există un anumit aspect al clădirilor ce îl flanchează înspre Arcul de Triumf, care sunt parcă desprinse dintr-o altă epocă, dar fiind în continuare la fel de pline de viaţă ca atunci când au fost construite. Practic, între cele două ronduri, cel din Piaţa Charles de Gaulle cu 12 „raze”, sau bulevarde, şi cel de la intersecţia cu bulevardul Franklin Roosevelt, ai ocazia de a admira magazine pline de mărfuri ale unora dintre cele mai renumite mărci la nivel mondial. Din acest punct de vedere, „shopping-ul” reprezintă o activitate de bază pe acest segment al bulevardului, preţurile fiind pe măsura localizării în chiar „inima” Parisului. Cu toate acestea, aspectul exterior al clădirilor continuă să fie de „epocă”, fără a exista dorinţa ridicării de „zgârie nori” din sticlă şi oţel în locul lor.
Poate această grijă continuă a edililor parizieni de a păstra specificul oraşului „imperial” a fost cea care a stopat dorinţa de câştig ieftin pe care o au toţi „comercianţii”, dar cu siguranţă că şi opinia publică franceză a vegheat cu atenţie ca nu cumva Parisul să fie desfigurat prin clădiri necorespunzătoare, care i-ar fi distrus definitiv farmecul său aparte. Se pare că nu tot ceea ce este vechi este neapărat depăşit, cu condiţia însă de a-l întreţine şi de a-i menţine „tinereţea” prin lucrări de restaurare corect efectuate şi bineînţeles, făcute la timp. Cred că vizitând Paris-ul şi alţi edili sau primari ar avea ce învăţa cu privire la menţinerea specificului locului, fapt benefic economic şi social, deopotrivă.
Dar dacă prima jumătate a bulevardului este flancată de clădiri, a doua jumătate, adică de la Rondul Champs-Elysees până la Piaţa Concorde, este „păzită” de copaci falnici, încolonaţi asemenea unor soldaţi disciplinaţi pe ambele laturi, având coroanele ajustate la aceeaşi înălţime, înconjuraţi de multă verdeaţă provenind din parcurile şi arterele paralele, fapt ce conferă o imagine plină de prospeţime în chiar mijlocul oraşului. Şi de aceea, se poate vorbi despre o îmbinare realizată cu stil dintre natural şi artificial, vechi şi nou, dimensiune şi încadrare, adică de o eleganţă urbanistică în cel mai înalt grad.
Cât de mult mi-aş fi dorit ca arhitecţii grăbiţi ai „Epocii de Aur” să se fi uitat puţin şi la machetele altor oraşe cu trecut istoric din Europa, înainte de a fi desenat uneori neglijent, iar alteori barbar artere ce distrugeau identitatea şi farmecul localităţilor României. Toate aceste experimente pline de diletantism au dus la crearea unei senzaţii apocaliptice, pline de disconfort şi dezordine în mai toate oraşele României, primul pe listă fiind chiar Bucureştiul.
Însă atunci când păşeşti prin Paris, senzaţia de firesc, de revenire în lumea normalităţii, îţi aduce o calmare blândă a simţurilor agresate de urbanismul haotic şi de prost gust al comunismului. Chiar dacă societatea interbelică din România a avut problemele ei serioase de natură socială şi economică, totuşi nimic nu a justificat desfigurarea plină de ură „proletară” a chipului şi sufletului unei ţări ce în trecut era o Mică Franţă, având drept capitală un Mic Paris. De fapt, plimbându-mă prin Paris, vedeam în paralel adevărata identitate a Bucureştiului şi prin extensie, a întregii Românii.
Atât de multe „experimente” cu specific balcanic şi sovietic au cauzat pierderea legăturii vitale dintre România şi Occident, cea mai importantă fiind cea cu Franţa, căreia îi datorăm atât „mica”, cât şi „marea” unire. Tocmai de aceea, cred că o resincronizare, care să continue linia interbelică, ar fi binevenită pentru ca ţara noastră să revină la viaţă şi să îşi redobândească deopotrivă identitatea şi demnitatea.
Revenind la urbanismul „imperial”, care a condus la aspectul din prezent al bulevardului Champs-Elysees, pot spune că decizia de a moderniza Parisul a fost benefică pentru aspectul ulterior al marii metropole. Până la data marii „sistematizări urbane” din timpul lui Napoleon al III-lea, Parisul păstra mult din aspectul unei cetăţi medievale aglomerate, pline de străzi întortocheate, desfundate şi murdare, cu clădiri necorespunzătoare în privinţa igienei, dar şi a siguranţei construcţiei. De aceea, era necesară demararea unui proiect de modernizare, care să ofere posibilitatea dezvoltării economice a unei naţiuni aflate în plină ascensiune.
În plus, din raţiuni militare, mai precis pentru prevenirea revoltelor urbane, construirea unei reţele de mari bulevarde oferea o mai mare siguranţă împotriva elementelor destabilizatoare ce activau din plin în perioada turbulentă a sfârşitului secolului al XIX-lea. Coordonator al acestui mare proiect de modernizare a fost desemnat renumitul arhitect Georges-Eugene Haussmann, care a avut ocazia de a oferi un model de planificare urbană, care ulterior a fost urmat de multe alte capitale ale lumii.
Îmbinând în mod armonios dispunerea spaţiilor verzi, trasarea arterelor de circulaţie şi amplasarea clădirilor destinate activităţii economice, Georges-Eugene Haussmann, înnobilat ulterior cu titlul de baron, a reuşit să ofere o identitate modernă Parisului, menţinând în acelaşi timp monumentele importante al evului mediu, în genul palatelor, bisericilor sau clădirilor consacrate pentru capitala Franţei. În acest sens, ceea ce mă frapează este tocmai acest gust special al îmbinării dintre stiluri caracteristice diferitelor epoci istorice, astfel încât în final totul apare unitar, logic şi bine închegat. De aceea, indiferent din ce unghiuri priveşti, ai un sentiment de desfătare şi grandoare rezultat în principal din măiestria formelor arhitectonice.
Practic, o senzaţie de confort te învăluie indiferent cât de obositoare ar fi fost promenada pe străzile Parisului, totul comunicând bucuria armoniei dimensiunilor arhitectonice şi prospeţimea formelor utilizate. Iar la final, impresia devine puternică, dar şi plăcută, chiar dacă deja te-ai obişnuit cu ea. Nu observi clădiri prea înalte, care să nu te mai lase să priveşte cerul, iar palatele au un aer decent, de bun gust, nu de castel din poveşti care îşi înalţă sfidător turlele către cer, aşa cum este aşa-zisa „Casă a Poporului” din Bucureşti. Nimic din toate acestea, ci proporţie, îmbinare inteligentă şi stil, adică bun gust.
Revenind la bulevardul Champs-Elyzee, pot spune că îl poţi parcurge la nesfârşit fără a te plictisi vreodată, iar mulţimea de bănci dispuse pe toată lungimea sa te invită la repaus şi contemplaţie, ce îţi aduc un plus de impresii asupra acestei artere unice de circulaţie. De aceea, pe această „axă istorică” dintre „triumf” şi „concordie”, ai senzaţia plimbării pe „Câmpiile Elizee”, ca o pregustare a nemuririi ce îi aşteaptă pe eroi, precum şi pe toţi cei care iubesc cu adevărat umanitatea.
Fiindcă până la urmă, un adevărat erou nu este cel care mânat de ambiţii personale şi egoism caută să deformeze faţa unei naţiuni, ci acela care aduce un model de valoare pentru umanitate. Iar din acest punct de vedere, generaţia modernizării Parisului a fost plină de oameni de valoare din toate domeniile majore de activitate în genul ştiinţei, artei sau economiei. De aceea, nu poţi admira cu adevărat Parisul fără a te împărtăşi cumva de spiritul acelor timpuri „eroice” şi de crezul într-un viitor strălucit pentru societate prin folosirea cuceririlor ştiinţei, dar deopotrivă şi prin respectarea demnităţii fiinţei umane.
Privesc harta Parisului şi sunt fermecat de armonia formelor ce îţi sugerează silueta perfectă a unei femei frumoase atât ca proporţii, cât şi în privinţa stilului. De ce oare m-am simţit „acasă” în acest oraş străin, aflat la mare distanţă de ţară? De unde a provenit acel sentiment, numit „deja-vu”, care m-a însoţit mereu de-a lungul întregii călătorii? De ce oare m-am simţit ca şi cum aş fi continuat să fiu în România, deşi eram la mii de kilometri depărtare? Nu am un răspuns foarte clar în această privinţă, dar cred că întâlnirea cu Parisul a avut pentru mine valoarea descoperirii unui filon lăuntric, a unei „matrici stilistice”, care mi-a restaurat identitatea de a fi român şi de a aparţine spaţiului românesc pentru totdeauna.