Peste câteva ore, Vasile Andru îşi lansează, la Bookfest, Yaatra Jurnal în India, ediţia a doua. E vineri. Acum trei zile, la Colocviile de Marţi, ne povestise, ca pe sârmă, pelerinajul său ortodox în Kerala sau Karnataka. Cu o săptămână înainte, împlinise 70. Incognito, în rugăciune? Oricum, ubicuu, bucovinean, guru atonit, de ashram. Aveam la mine titlul său, împrumutat de la Osip Mandelştam, Veacul meu, fiara mea (2011). Nu demult, îl aşteptasem să împărtăşească duhovnicia arhimandritului Cleopa, acum se gândea la părintele Pârâianu, la umăr cu episcopul dintre oceane. Altădată, ne întreţinuse asupra rugăciunii inimii, Ananda, Ulpius, Baudelaire, Gasparic, Alina Diaconu. Vedeţi-l pe you tube, filmat de Ben Todică, şi puneţi-vă în locul copiilor de români care renasc în limba mamă sub clopotul acţionat de scriitor în Melbourne. Ca şi în Athos-Himalaia.
Are scris drept, ca Galaction sau Coşbuc, dar mai strâns, cât să-l strecoare printre slovele tipărite deja, pe sinonimia tapas-askesis, aducând, de mână, tradiţia carpatică – „Dacă n-ar fi existat sufletul, asceza l-ar fi inventat” – lângă tradiţia indiană, de tipar: „Cele trei lumi: Pământ, eter, cer – au rezultat dintr-un tapas cosmic…” Cărţile sale sapienţiale ar putea fi reducţii scrise ale puterii cuvântului rostit după un gong cartezian, pe definiţii-trăiri, de prozator-antropolog-religios.
Mereu în pelerinaj, mai degrabă interior, pe decorul locurilor sfinte de pretutindeni, metoda şi a pelerinului o vedem literară, a nu fi concurând pe Max Weber, nici pe Mircea Eliade, dar a se proiecta purtat mantric de nesfârşite nuanţe ale rugăciunii inimii proprii, perpetuu metarfozate spiritual şi ancestral. Chiar fixând, deliberat, cu Jung, un „document psihologic”: „Fotografia este document chimic. Pe mine mă interesează mai întâi documentul psihologic. Uneori desenam sau făceam schiţe cu peisaje, chipuri. / Maestrul intonează ‘Tatăl nostru’ sanscrit, dă tonul: ‘Asato ma sat gamaya / Tamaso ma jotir gamaya / Mritior ma amritam gamaya.’ / În româneşte: ‘Doamne, condu-mă de la nefiinţă la fiinţă. Condu-mă de la întuneric la lumină. Condu-mă de la moarte la nemurire’. Când terminăm de intonat, chiar în acest moment, soarele s-a arătat în întregimea lui. Roşu întreg.” (Yaatra, Allfa, 2002, p. 130).
Îşi începe notiţele de călătorie iniţiatică sub „karma scrisului”, spre a se adânci în dharma, ca într-o seducţie preştiut divină, adept ad hoc al spiritualităţii hinduse, oricum, dacă nu slăvitor, admirator karmic. Cititorul îi e comanditar, auscultător, este el însuşi învederând la fine: „ne apropiem de Rameshwaram ca de o margine de pământ de unde omul are o mai bună vedere spre cer” (ibidem, p.233).
