Am avut o zi bună când am primit vestea că pe 21 aprilie 2012, la Montreal a fost lansat volumul de poezii „Printre silabe” (Editura Singur, Târgovişte, 2012), semnat de poetul Adrian Erbiceanu – cunoscut în lumea scriitorilor canadieni nu numai ca poet, ci şi ca preşedinte şi cofondator al Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Quebec (ASLRQ) şi ca director al Editurii de limbă română din capitala provinciei. Volumul a inaugurat colecţia celor 50 de volume de versuri cu rimă, din cadrul Proiectului „Întoarcerea poetului risipitor”, sub îndrumarea şi îngrijirea Editurii Singur din Târgovişte. M-a bucurat reîntalnirea cu poeziile sale fiindcă ele au puterea să lumineze o zonă sensibilă din câmpul trăirilor frumoase, poezii care încântă prin dulcele şi nemuritorul stil clasic.
Cele 60 de poeme ale volumului se înscriu pe linia ce-l defineşte pe autorul lor. Chiar de la primele pagini te laşi sedus, ca de-o vrajă, rămâi captiv paginilor ei, de parcă te-ai afla sub influenţa unui puternic câmp magnetic. Şi în această nouă apariţie editorială autorul adună fiorul romantic în poeme care încântă prin muzicalitate şi cuminţenie orânduită în ineditul şi spontaneitatea metaforelor, prin esenţializare, prin har, rigoare, concentrare, disciplină, simboluri fundamentale ale prozodiei – daruri poetice la care ar râvni orice truditor al cuvântului în care susură versul tăinuit în adâncuri. Sunt poezii scurte, ca nişte bijuterii delicate, dar încărcate cu puterea de va crea emoţii şi trăiri revelatoare.
Actul creaţiei nefiind uşor, putem spune că prin efortul său, autorul s-a învins pe sine şi ne-a dăruit poezii care ajută spiritul să aspire spre culmile înaltului şi ale desăvârşirii, căci ce altceva înseamnă poezia pentru poetul Adrian Erbiceanu, dacă nu puterea izbăvitoare a frumuseţii pure?
El ne mărturiseşte, chiar în primele pagini, că „Anticipând vibrarea/ Nestăvilită, dusă la extrem” este „purtat de gând”, cu modestie şi chiar cu umilinţă, prin tezaurul aducerilor aminte şi-atunci, „de prin culise strâng uitarea/ Şi-o mântui rostuind-o în poem” (Intermezzo).
Ne ţine cu cartea îndelung deschisă, cel mai adesea, poezia de meditaţie. Bogată în nuanţe filosofice, meditaţia este la ea acasă, căci viaţa l-a înzestrat pe autor şi cu darul gândului profund, cel al înţelepciunii. Sunt poezii cu o gamă infinită a reverberaţiilor spirituale care pătrund în adâncul fiinţei noastre, lumindu-l. Tumultul sufletesc atinge esenţa şi ne reîntoarce la valoarea intrinsecă a ceea ce suntem, ne poartă spre sinele nostru. Meditaţiile sale devin subtile filtre prin care nu pot trece decât esenţializări ale unor idei, trăiri, aspiraţii, poetul modelând realitatea în imagini literar-artistice „grele” de sensuri: „Atras în focul sacru, pe nevrute,/ Poftirile mă strâng, neomeneşti,/ Să uit de tânguire şi virtute,/ Pe drumul rătăcirilor lumeşti.// Ci-ntemniţată-n umbrele trecute,/ Tăcerea doare… spre a şti că eşti!…” (Nelinişti)
Poetul mânuieşte cu măiestrie sugestia pentru a ne transmite gânduri şi sentimente, zestrea unei cromatici sufleteşti tulburătoare: „Se leagănă, de somn, cărarea,/ Pe umbre lungi, mereu mai lungi,/ Învăluind în vis uitarea…/ Cât timp îţi trebuie s-ajungi?”// (Tu poate ştii). Precum în operele marilor poeţi, într-o viziune largă, întâlnim şi în creaţia poetului Adrian Erbiceanu sentimentul cosmic împletindu-se cu cel pământesc: „Din încifrarea spre albastru/ În linişti încropii oceane/ Şi linişti-peşti, şi diafane/ Căderi spre oare care astru?” (Trecea o doamnă). Folosind interogaţia retorică, poetul instituie starea de interacţiune permanentă cu cititorul.
Nu puteau lipsi din versurile poetului Adrian Erbiceanu nici anumite nuanţe folclorice menite să trezească în noi nostalgia plaiului mioritic, cum se întâmplă în distihul ce are drept titlu cuvântul care, numai pentru români are o rezonanţă specială – „Dor”: „Jos la răscruce, gata de ducă/ Ce mă mai ţine, mă tot hurducă.// Dorul atârnă frunza saracă/ Dragostea vine, dragostea pleacă…// Prind, ca din palme, să se resfire/ Cioburi păstrate în amintire…// Ca o minciună consolatoare/ Vremea mă ninge, clipa mă doare”.
Creaţiile lui Adrian Erbiceanu au darul de a ne fascina şi printr-o simplitate şi cuminţenie inconfundabilă a limbajului poetic, cu frumuseţi născute din armonii interioare, din învăluiri şi reverii, trebuindu-ţi o mare dexteritate pentru a le stăpâni. Pentru frumuseţea ei, redau în întregime poezia „Ca salcia”, un poem în care gingăşia feminină şi frumuseţea naturii sunt ilustrate în cuvinte simple – departe însă, de sfera superficialului sau banalului -, în construcţia căreia predomină comparaţia. Imaginile vizuale îţi dau impresia că te afli în faţa unui pictor măiestrind penelul şi dirijând pensula cu mâna-i plină de har spre fixarea reperelor, pe care le îmbracă apoi într-o feerie de culoare.
„Prin sălcii vântul se frământă./ La nesfârşit fixându-şi straiul/ Ca fata, ce de mijloc frântă,/ Îşi bate rufele cu maiul.// Deposedat, se-mpleticeşte,/ În propria-i intimitate,/ Ca fata ce, pălind, roşeşte,/ C-o prinzi cu poale suflecate.// Ca salcia ce nu mai scapă/ De vânt, prin vânturi despletită./ Stă fata, pân’la brâu în apă,/ Şi mă tot duce în ispită.” Poeziile de dragoste ocupă un loc însemnat în creaţia autorului. Sunt poezii de o mare sensibilitate, dar, în acelaşi timp, stăpânite de o notă de sobrietate. Femeia este spiritualizată, sugestiile învăluite în decenţă şi nobleţe, dezvăluie o aleasă educaţie a autorului, iar căldura umană pe care o degajă, îmbrăţişează frumosul şi emoţia cu sinceritate şi trăire poetică unică. „Misterul focului albastru/ pe ape stinse de rubin/ în ochii tăi ascund dezastrul/ visului clipelor ce vin.// Transcrisă-n falii de lumină,/ disimulate în eter,/ uimirea strânge şi dezbină// averea clipelor ce pier.// Din fulguirea ce precede/ dezlănţuirea de ninsori/ oricât ai vrea, oricât ai crede/ timp nu-i pentru măsurători.// Doar gestul, simpla arătare/ din prea adâncul răscolit,/ desfide clipa care moare…// Pierzându-te… m-am regăsit!”// (Misterul focului)
„Alunecam ca o iscoadă/ Ce prinde firul de-nceput,/ Când întunericul – pe stradă/ Mă-nvăluia-n necunoscut./ Şaradă trasă prin şaradă!…/ Scăpat din frâie, aş fi vrut/ Să mă revezi; să-ţi fiu dovadă/ Că sunt pe urma ta pierdut./ Mă avea suflet o tornadă,/ Ardeam închis în dor durut/ Şi steaua mea mijea… să cadă/ Din visul frânt… nestrăbătut…// De-atuncea nu te-am mai văzut!” (Pe urma ta) Am convingerea că istoria literaturii române care urmează a se scrie de-acum înainte nu va pierde din vedere originalitatea şi sensibilitatea acestor creaţii, în care firescul şi plenitudinea vieţii sunt pietre de temelie aşezate cu migală în edificiul spiritual ridicat din poeziile lui Adrian Erbiceanu, bijuterii componistice prin care respiri prospeţimea şi trăieşti fiorul poetic cu ecouri romantice, amintind de poezia eminesciană – parte neruptă din sufletul românilor, oriunde s-ar afla ei.
