ABP-ROM-sp-wb

ABP-ROM-sp-wbNu ştiu care va fi rezultatul referendumului de demitere a preşedintelui României din data de 29 iulie şi, personal, nici nu mă interesează neavând vreo pasiune anume pentru stratele politice ale vremurilor noastre. Ceea ce este însă deosebit de important de urmărit în toată această ultimă perioadă de istorie contemporană autohtonă are o legătură precisă cu imaginea de ansamblu a întregii clase politice româneşti, o radiografie sui-generis a acestei sfere restrânse a perimetrului mioritic actual, de unde nu a lipsit de la strigare niciun personaj reprezentativ al bogatei panoplii caragialesco-filimoniene atât de cunoscute tuturor.

 

Am avut interpretate, aşadar, pe scena politică naţională foarte multe dintre rolurile consacrate ale literaturii române a secolului al XIX-lea. De la coane Joiţichi „ambetate” de-un amor decadent şi până la Păturici plimbându-se cu nerv (sau cu nervi) de la un partid la altul, după cum nu conştiinţa, ci „enteresul” personal şi dorinţa de parvenire le-au dictat, de la Caţavenci cu discursuri penibile, ce înfăţişau o realitate ilustră (mai bine zis sinistră) tocmai de la „paşopt” încoace, şi până la Dandanachi cu grade multe pe umăr impuşi de la centru (de la centrul lumii, evident), de la Tipăteşti numai buni de traşi în poză pentru albumul politic al UE (dar şi pentru eternitate) şi până la Brânzoveneşti şi Farfurizi, care urmăreau cu fervoare nestăvilită din culise acţiunea, gata oricând să strige de trei ori trădare, dacă „enteresele” partidului, de astă dată, o solicitau imperios, de la Chiriaci combativi – oameni de încredere, de-ai casei, cu alte cuvinte – ce apărau cu spirit incisiv onoarea pierdută a unui jupân Dumitrache tradus de propriii lui tovarăşi Ipingeşti şi până la variantele feminine ale lui Ghiţă poliţaiul, nişte Pristandale cu cât mai vopsite, cu atât mai mai inexpresive, cărora nu prea le-au ieşit la număr de-a lungul mandatului nu steagurile, ci voturile, iată doar o mică parte dintre personajele cvasiprezente zilele trecute în piesă bulevardieră intitulată simplu „Staţia România” – una dintre multele drame, de fapt, ale unui popor, căruia i se tot amputează pe zi ce trece demnitatea şi certitudinile – , nişte bolnavi deloc închipuiţi însă cu lecţia foarte bine învăţată la şcoala molierescă a Harpagon-ului carpato-danubiano-pontic de tip securisto-penal.

Societatea românească, dacă a ajuns la stadiul dezastrului moral şi economic în care se găseşte în momentul de faţă, nu este doar ea singura vinovată pentru amploarea acestui fenomen fără precedent al siluirii propriei sale intimităţi, aşa cum eronat se tot acreditează de către anumiţi reprezentanţi ai mass-media, decât într-o oarecare măsură. Acestei societăţi i s-a tot vârât cu forţa pe gât în anii ce au urmat „Revoluţiei” decembriste a anului 1989 (am mai scris acest lucru şi în „Dictatura nonvalorii”) o aşa-zisă „cultură” de import, distructivă pe absolut toate direcţiile sale de dezvoltare, o cultură negativă pe care ea, societatea, a fost obligată să şi-o însuşească drept normă de a fi, din păcate, altfel, riscând aruncarea de pe orbita globalizării şi, implicit, marginalizarea. Faptul că azi avem în faţa ochilor un aşa-zis mozaic arhitectural societar cu tentă postmodernistă, plin de cioburi lipite haotic pe o pânză inertă în locul unei tuşe puternice (şi bine gândite în prealabil) trasate de un pictor pătruns de oareşice urmă de geniu, reprezintă efectul unei intoxicări constante în timp din punct de vedere politico-mediatic cu cele mai imbecilizante antimodele, inclusiv la nivel politic, importate cu intenţie uşor explicabilă din Vestul sălbatic, un Vest caracterizat nu întotdeauna numai de intenţii onorabile, dar bucurându-se însă de o imagine publică aproape impecabilă, abil desenată în jurul pseudoideii de autentică „democraţie” generală. Nimic mai greşit. Totul se învârteşte în acel spaţiu cultural într-un soi de cerc vicios, unde, în numele banului, au fost ucise până şi Arta adevărată împreună cu Creatorul ei doar spre a vinde consumatorului zilnic o sumă de simboluri anume, ce nu au vreo legătură directă cu creştinismul, simboluri, în general, oculte, şi nici cu valoarea intrinsecă a Fiinţei umane ori cu istoria de până acum a omenirii. Cei care le produc au o singură dorinţă: aceea de a le distribui în cadrul larg al societăţii de consum cu un scop extrem de precis, mass-media fiind unul dintre vectorii principali întru diseminarea prin varii discursuri a informaţiei fabricate în acest sens. E doar unul dintre multiplele aspecte negative dominante ale gândirii actuale a vătafilor noştri planetari.

În ceea ce priveşte data de 29 iulie, aş dori ca ea să fie prima zi din tumultuoasa istorie a ultimelor decenii ale poporului român, când acesta îşi va putea decide singur, de astă dată, soarta, nealimentându-i-se prin mijloacele cunoscute ale manipulării singură iluzia unei hotărâri proprii şi că jocurile politice au fost cu mult înainte făcute. Nu avem cum anticipa cu exactitate care va fi deznodământul referendumului propus, putem să ne folosim numai de sondajele sociologilor şi atât. Foarte interesantă însă pentru România va fi opţiunea populară exprimată la acea dată. Pentru oricare cetăţean cu drept de vot sau nu, capacitatea fiecăruia dintre aceştia în parte de a conştientiza că destinul acestei ţări şi al naţiei sale se află acum la o răscruce memorabilă de drumuri, unde politicienii, indiferent de apartenenţa lor partinică, schimbă, fie pe rând, fie în grupuri declarate, sensul indicatorului său de mers în direcţia care le este lor prilenică, din păcate, reprezintă unul dintre reperele forte ale momentului.

Aş vrea să cred că măcar în acest alt ceas al vremilor roata istoriei românilor nu va mai fi învârtită, ca în multe alte dăţi, de altfel, de anumite forţe din exterior dominate de o seamă de interese economice conjuncturale favorabile lor, pentru că România a fost, este şi va fi mereu o atracţie deosebit de importantă din această perspectivă pentru aşa-zişii investitori străini ocazionali, care nu au drept unic ţel decât acela de a plăti o serie de comisioane grase unor compatrioţi mioriţici (vorba lui C.T. Popescu) avizi de îmbogăţire imediată cu scopul obţinerii facile a unor resurse naturale absolut necesare supravieţuirii propriilor lor industrii naţionale aflate într-un derapaj economic evident.

Poporul român va avea de ales acum între axioma „sexy”-tăcerii şi opusul ei. Cu alte cuvinte, în votul popular de la sfârşitul lunii iulie trebuie desluşit mult mai mult decât lasă acesta să se vadă la prima lectură politică inocentă a sa. Să vedem care va fi rezultatul referendumului şi direcţia viitoare către care se va îndrepta de la 29 iulie 2012 încolo România.