C. T. Popescu, cel mai proeminent nume al presei româneşti post-revoluţionare, şi „Adevărul”, ziarul pe care-l conduce(a), sunt subiecte de presă. Fostul premier a fost, vreme de patru ani, director editorial peste o întreagă reţea de ziare supuse publicităţii şi intereselor de stat. Patronul Stelei, Gigi Becali, e, deopotrivă, analist de context şi antrenor de ocazie al celei mai galonate echipe româneşti din istorie şi din ultimul an. Ziarişti de economic – ªerbănescu şi Popescu – devin miniştri de Finanţe sau ai Economiei, ziarişti de sport devin purtători de cuvânt sau crainici pătimaşi – cazul lui Gabi Safta – ai unor echipe de fotbal. Mafioţi notorii se perindă prin fruntea Internelor şi prin fotolii de justiţiari. Oameni care au reprimat Revoluţia sunt puşi s-o descâlcească în numele victimelor şi-al adevărului. Tocmai în numele adevărului şi-al unei eficienţe sau intuiţii absolut orgolios asumate, tot felul de întâmplări şi de oameni se întorc, pe video-invers, alb pe negru în loc de negru pe alb, împotriva firii. Potopul face talk-show pe tema propriilor urmări, efectele teoretizează cauzele, iar morţii scriu, detaşat, despre cei scăpaţi cu viaţă şi cu fire albe din faţa urgiilor. România pare o pereche de chiloţi luată pe dos, care nici măcar nu provoacă, după cum zic bătrânii, schimbarea vremii. Sau a vremurilor. ăsta e Adevărul.
