Deşi nu am „vechime” în ale scrisului, debutul meu fiind relativ târziu (4th decade), abia acum realizez că – poate, inconştient – mi-am dorit dintotdeauna să scriu. Asta ar fi şi „explicaţia” faptului că am „strâns” atâta timp munţi de cuvinte ori vorbe nespuse, pentru ca explozia să se producă, prin publicarea într-un singur an (2010) a şapte titluri de carte. Am avut, în perioada şcolarităţii, două modele de dascăli de limbă şi literatură română: doamna profesoară Neaga Agache (în gimnaziu), care avea o vorbă pe care n-o voi uita niciodată – „Ce credeţi, dacă suntem născuţi români, înseamnă că ştim să şi vorbim româneşte?” şi pe domnul profesor Ion Croitoru (în liceu) care ne îndemna tot timpul să citim, iar pentru ca să iei o notă bună la tezele trimestriale, nu era suficient să reproduci doar ce era scris în notiţe ci trebuia studiat manualul, bibliografia, să ai capacitatea de a oferi puncte de vedere personale, interpretări riguroase şi analize temeinice asupra textelor literare. Aceste modele m-au făcut mai atent cu „propria-mi” limbă română, dar mi-au şi indus repulsie faţă de exprimarea „neglijentă”, licenţioasă, trivială şi vorbirea „dezarticulată” (din nefericire, omniprezente în literatura actuală). Şi nu cred că greşesc spunând aceste lucruri, ci doar le reamintesc celor care au „uitat”, că avem o limbă incredibil de frumoasă, de bogată, ce beneficiază de un vocabular cu o polisemantică extinsă, o limbă flexibilă, melodioasă şi că ai privilegiul de a spune – în oricât de multe sau oricât de puţine cuvinte – ceea ce doreşti să transmiţi.
Am debutat timid, cu un volum mixt de poezii şi poveşti pentru copii, intitulat „Pledoarie pentru inocenţă” (Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Brăila, mai 2010). Cred şi acum că misiunea unui om dedicat scrisului este cea de a pleda pentru inocenţă, sinceritate, umanitate, altruism, pozitivism, (re)dobândirea încrederii în noi înşine. Scrierile pentru copii au rămas favoritele mele, deşi nu e uşor să scrii pentru un auditoriu aşa de vigilent, având în vedere că sinceritatea lor poate fi un veritabil „barometru” pentru măsurarea calităţii scrierilor tale. Am încercat apoi să intru în tainele poeziei, fără a putea avea vreodată pretenţia că am scris poezie, ci am aşternut pe hârtie doar gânduri, îmbrăcate în cuvinte. Îmi place mult mai mult să studiez şi să analizez poezia scrisă de valorile genului, pentru a descoperi acolo universuri de gând sau pentru a-mi însuşi starea care mă reprezintă sau mă motivează, într-un moment anume. Îmi aduc aminte de lecturile timpurii, ce mi-au stârnit valuri de emoţie, la întâlnirile în secret cu poezia anticilor – Ovidiu, Vergiliu, Homer, Hesiod sau cu cea a orientului medieval – Omar Khayyám, Hāfez, Sāadi. Nu pot să nu-mi amintesc de vibraţiile lăuntrice stârnite la întâlnirea cu scrierile de geniu – Eminescu, Macedonski, Bacovia, Blaga, Arghezi, Minulescu, Nichita, Păunescu sau cu cele ale marilor poeţi universali – Beaudelaire, Mallarmé, Shakespeare, Puşkin, Esenin, Dante şi lista este prea lungă pentru a putea fi epuizată. Îmi amintesc de vremurile când, student fiind la o facultate cu profil tehnic, bibliotecara era extrem de contrariată de faptul că, la fiecare început de an universitar, preferam cărţile de literatură sau filozofie, în detrimentul celor pur-tehnice: „Cum, Filosofia naturii a lui Engels? Ce face, domnule, un student la inginerie cu o astfel de carte?”. Această nejustificată întrebare, îmi reaminteşte de una dintre lansările mele de carte, când – în sens, probabil apreciativ (deşi mie nu mi-a sunat deloc aşa) – unul dintre distinşii mei invitaţi şi-a început discursul cu neargumentata frază: „Eu, unul, eram convins că inginerii nu ştiu nici măcar să citească, darămite să mai şi scrie!”.
Primele reviste online care mi-au publicat articolele – Gazeta de Belgia, Aşii Români (Germania), Basarabia Literară (Moldova), Glas Comun, Visul (Orăştie) sau Universul Românesc (Madrid) – vor rămâne extrem de importante pentru mine. Au urmat alte şi alte baricade culturale, prestigioase reviste literare tipărite sau online, dinspre care n-au întârziat să apară reacţii pozitive, să înmugurească prietenii adevărate şi, poate, nesperate. Există, fără îndoială, un câştig personal imens, pe care-l datorez scrisului: acela de a „căpăta” prieteni noi, de a lega inimi, de a construi punţi de suflete şi de flori peste marginile pământului, doar într-o clipită. Ca reconfirmare a acestei stări de fapt, am fondat în anul 2011 revista universală de creaţie şi atitudine culturală „Armonii Culturale”, ce are un număr de peste 600 de colaboratori permanenţi de pe 4 continente şi un excelent colectiv redacţional. O revistă tânără, care a depăşit (într-un an) pragul de 600.000 de cititori unici.
Continuându-mi pasiunea pentru lectură, am început să fac adnotări pe marginea cărţilor citite. Mai apoi am îndrăznit să-mi exprim în scris primele note de lectură la superbul volum de poezie „Unicul sens” al poetei gălăţene Speranţa Miron (care a fost şi prima mea recenzie, publicată pe Anima News la Tel-Aviv). Nu voi avea niciodată pretenţia de critic ori exeget literar, ci mai curând de cititor atent la detalii, forme, culori, esenţe, sensuri, mesaj, pentru relevarea aspectelor pozitive ale unei lucrări, care să primeze asupra deficienţelor acesteia (arhicunoscut fiind faptul că scriere perfectă nu există!). De fiecare dată, notele mele de lectură au fost bine primite de autorii „recenzaţi”. O apreciere de genul: „E minunat cum reuşiţi ca în câteva cuvinte să realizaţi o radiografie fidelă, atât asupra scrierii în sine, cât şi asupra universului propriu al autorului” (Ioan Lila, Franţa) – mi-a dat curaj şi m-a „obligat” să merg mai departe. Astfel, am îndrăznit a-mi publica notele de lectură (peste 100 la număr) în cele trei volume (deocamdată): „Petale din cuvinte” şi „Dincolo de vitralii” în anul 2011, „Dincolo de albastrele ploi” în anul 2012.
Am încercat, ca prin fiecare scriere următoare, să cresc din punct de vedere al calităţii textului, al coerenţei mesajului, am încercat să fac lucrurile din ce în ce mai bine şi, cred (modestia n-a omorât pe nimeni!) că – în parte – am reuşit. Am încercat să fac mereu lucruri noi, pentru a avea motivaţia de a „câştiga” mereu prieteni (cititori) noi. E normal ca punctele de vedere asupra scrierilor mele să nu fie unanim-laudative, am fost binecuvântat cu păreri „pro” şi păreri „contra”. Dar, tocmai această varietate de păreri m-a ambiţionat să cresc, să-mi îmbunătăţesc stilul, să vreau mai mult, inclusiv depăşirea propriilor limite. Faptul că cineva ţine cu tot dinadinsul să te facă să renunţi la propriile tale visuri, trebuie să devină o puternică motivaţie pentru a merge mai departe. Să ţii cont de părerile „pro” (dar, în niciun caz să accepţi linguşelile interesate), iar părerile „contra” să fie instrumentarul de corectare a acţiunilor trecute spre atingerea propriilor idealuri. Nu trebuie să uităm însă, că funcţia de „sanitar” al literaturii trebuie făcută cu imparţialitate, apelând la raţiune şi logică, plecând de la protaza: „atacăm ideea şi nu persoana”. Înainte de a judeca pe alţii, se impune să ne analizăm pe noi înşine, fără a face nicio concesie asupra propriei persoane.
Mai mult, scrisul trebuie să fie un motiv de bucurie cotidiană, un mod de a respira, de a-ţi savura viaţa ca pe o cafea bună. Un mijloc de a evada într-o lume proprie, construită după reguli proprii (în acord cu cele generale), în care să nu existe rea-voinţă, rea-intenţie, ură sau dorinţă de răzbunare. Cred, cu putere, că fiecare autor ar trebui să devină un instrument (după „puterile” proprii, evident) în concertul valorilor umane adăugate, capabile să trezească lumea la viaţă, din cotidianul grav diagnosticat cu lipsă de omenie. Şi, apoi, să ne lăsăm întotdeauna conduşi de principiul simplu, de la care să nu abdicăm niciodată: Scriu, doar despre ce-mi place cu adevărat! Trăiesc mult prea puţin, în comparaţie cu veşnicia, ca să-mi ocup timpul cu ceva care nu-mi inspiră nimic sau, mai rău, îmi demotivează alegerile în viaţă!