N-au rămas foarte multe în memoria colectivă despre Radu Vasile, primul ministru cu mustaţă din timpul Convenţiei democratice, poate „Pacea de la Cozia”- negocierea care a determinat minerii lui Miron Cozma să renunţe, după veritabile batălii cu forţele autorităţilor, la asediul Bucureştiului, în anul 1999, o capitală cu răni nevindecate, după mineriada din iunie ’90. A fost de pomină însă şi s-a perpetuat în amintirea publică, exclamaţia premierului: „În ţara asta nu mai e nimic de furat!”, constatare contrazisă mai apoi din plin de partidele şi regimurile care i-au succedat!
Parafrazând remarca sincer-panicoasă, se poate replica celor care ar fi tentaţi să afirme că în Ţ.T.I- vezi titlu – deopotrivă „plai mioritic” şi „grădină a Carpaţilor”, nu a mai rămas nimic de furat, cu sensul de golit de conţinut, că „Nu mai e nimic de compromis!” după ce unii analişti politici şi jurnalişti au comentat că ar fi fost deja compromise la noi: acte, fapte, concepte, idei, instituţii, oameni politici, personalităţi, lideri. Compromise ar fi fost în zorii tulburenţi ai democraţiei, apoi în contorsionata, “originala” tranziţie românească, după care în statuarea sui-generis, labirintică, a legii, ordinii şi valorii europene, din ’89 până în 2007 şi de atunci până azi, demersuri reformatoare precum: revoluţie, democraţie, privatizare, justiţie, ideologie,partid, program şi orientare politică, repere patriotice, autonomie şi autoritate instituţională, lupta antievaziune şi anticorupţie, austeritatea în criză… Nu au scăpat de umbra lungă a compromiterii: acte, doleanţe, idealuri perene sau rezonant-conjuncturale, de impact la publicul larg precum: libertatea, răpirea de ostatici, echidistanţa mass-media, noţiunea europeană de trai decent, reforma şi reformarea statului, debirocratizarea, dialogul şi încrederea stat-cetăţean, campania şi promisiunile electorale, autoritatea breslelor profesionale, îndeosebi medicii şi dascălii… Enumerarea ar putea continua, dar ne vom opri în rubrica de faţă, cu răspunsul la întrebarea: „N-a mai rămas nimic de compromis?” la: „Da, a mai rămas ceva – Doctoratul!” adică cel mai înalt titlu academic şi implicit instituţiile care îl generează, organizează şi conduc.
Tema centrală de actualitate în viaţa social politică – care a acaparat interesul media, până la suspendarea cu votul din Parlament, vineri 6 iulie a.c, a preşedintelui Băsescu, a incitat mai avan decât gestul extrem, eşuat, de a se sinucide, al fostului premier, Adrian Năstase, actualmente deţinut în penitenciarul Rahova, sau decât cine trebuia să ne reprezinte la Consiliul European, la Bruxelles, ce scop şi rezultate ar fi avut acest summit de la sfârşit de iunie a.c., pentru viitorul U.E, ori chiar – mutatis mutandi – decât meciurile electrizante ale campionatului European, ei bine, această temă centrală a fost plagiatul la teza de doctorat, lucrare a premierului Victor Ponta.
Reclamată de opoziţia pedele la pachet cu cererea de demisie, prefigurată, după unii jurnalişti şi analişti, de sarcastica ,sibilinica constatare publică băsesciană la adresa primului ministru: „Când eşti doctor în drept eşti tare!… Dottore!.” – acuzarea insistentă a incitat în contra-balans învinuiri de plagiat din partea susţinătorilor guvernului actual, la adresa doamnei Înalt procuror Codruţa Kovesi, la cea a epatantei politiciene Elena Udrea, mai nou către Andrea Paul, de curând aleasă vicepreşedintă a PDL, sau chiar privitor la unele referate ale doctorandului Vasile Blaga, proaspăt preşedinte al partidului majoritar din fosta putere.
Presa a titrat cu fervoare „Plagiatul, armă politică!”, sau „Plagiatul în locul CNASS – comisia naţională de studiu al arhivelor securităţii – pe micile ecrane au defilat obsedant pagini subliniate cu roşu sau cu galben, care ar fi fost plagiate sau copy-paste, nici nu se mai ştia clar din a cărui teză de doctorat, a lui Ponta sau alta; reporteri cu voci iritate, ca la un furt din buzunar de pe stradă, îl interogau pe ministrul interimar al Educaţiei, de ce a dat un ordin de reorganizare a Comisiei care validase, demonstrase adică, plagiatul lui V. Ponta; premierul a şi a precizat că va lua în considerare doar decizia altei comisii, anume Comisia academică de etică, singura instanţă abilitată, în opinia sa, având şi specialişti din domeniul juridic, să se pronunţe cu privire la acuzaţia de plagiat a tezei sale de doctorat cu o tematică constituţională în premieră în România.
În urma unui interviu publicat în ziarul spaniol „El Pais”, în care ar fi declarat că demisionează dacă plagiatul e dovedit, zeci de intelectuali, studenţi, bursieri, unii doctoranzi sau chiar doctori, au ieşit în marş cu foi A4, pe care erau trecute simpatice ghilimele, cereri de demisie a premierului şi constatări cu „poante” precum „Plagiatul e pontagios”; procuroarea europarlamentară M. Macovei a cerut ritos demisia lui Ponta pentru „furt”, a alertat foruri şi autorităţi europene, după unii ar fi avansat chiar cererea ca România să fie exclusă din U.E, pentru „gravele” încălcări ale independenţei justiţiei din ultimul timp.
Pâra la înalte autorităţi europene şi mondiale, furnizarea de tot felul de informaţii de către surse mioritice „anonime” agenţiilor de presă, unor ziare şi reviste internaţionale, alarmismul pentru proclamata apărare a statului de drept şi a democraţiei, taxarea ca „mineriadă” a demersului de suspendare a preşedintelui ales cu votul majoritar în sesiune parlamentară extraordinară, aduse de actuala opoziţie, au curs cu patimă chiar, după cum au acuzat lideri politici ai puterii actuale,în pofida interesului major al românilor de a fi cu cinste şi respect, după eforturi de ani, integraţi în concertul ţărilor democratice şi civilizate europene.
Pe de altă parte politicieni şi jurnalişti, iritaţi de unele demersuri şi iniţiative ale guvernului Ponta, aflat de 2 luni la guvernare, au amintit frecvent în apariţii publice mediatizate sau în presa scrisă, cazuri notorii precum cele ale Preşedintelui Ungariei, Pal Schmidt, sau Karl Guttenberg, ministrul German al Apărării, care au demisionat în urma unor acuzaţii de plagiat.
Sinuoase, contradictorii, dar spectaculoase prin imprevizibilul lor, au fost gesturile publice ale preşedintelui Băsescu, când a cerut declaraţii „pe propria răspundere” că „nu au plagiat la doctorat sau în alte lucrări ştiinţifice”, pentru învestirea a 2 miniştri ai cabinetului Ponta la ministerele Culturii şi,respectiv, al Educaţiei şi Cercetării. Solicitarea, care a adâncit mai mult fisura dintre Alianţa U.S.L. la putere şi Preşedinte, deoarece până acum nu fusese formulată la nici o învestire o asemenea cerinţă, a fost explicată de acesta ca un rezultat al situaţiei în care „naţiunea e cu ochii pe plagiat”, iar o asemenea acuză a şi vacantat cu circa 1 lună înainte postul de ministru al Educaţiei, prin demisia din cabinetul Ponta a profesorului universitar doctor I.Mang, suspectat de însuşire, copiere, de idei ştiinţifice în lucrări.
Pe de altă parte, luni 2 iulie, pe la ora 13, Preşedintele a anunţat intempestiv o conferinţă de presă, care nu a avut nici măcar în trecere referiri la vizita Preşedintelui Croaţiei, încheiată cu puţin timp în urmă, ci a fost un fel de C.V al carierei domniei sale de „comandant extraordinar” de navă, în urma acuzelor publice ale ministrului interimar al Educaţiei, din cabinetul Ponta, că ar fi fost ceva insidios la masteratul din Norvegia, cu ani buni în urmă. „Nici vorbă nu a fost atunci de masterat” a spus T. Băsescu, ci de o bursă de 3 luni acordată lui de către statul Norvegian, în timpul căreia a făcut studii de management de top pe nave industriale. „Eu nu am nevoie nici de masterate false, nici de doctorate false ca să am sentimentul că sunt un om împlinit”, a precizat tare şi apăsat liderul, invitându-i ritos „pe cei care îşi împodobesc cariera cu titluri furate să renunţe la politică”. Precizarea că, nu se referă la „nimeni anume” a venit ca un fel de figură de stil, după acel previzionar „dottore” adresat lui V. Ponta. Explicând că, după ce a fost 12 ani navigator, 4 ani ofiţer pe vas, apoi comandant de navă, calitate în care a condus celebra navă „Biruinţa” – unde o fi pe acum?!, gurile rele spun că la fier vechi, ca şi altele, n.n. – navă mai lungă de 3 ori decât stadionul din Kiev, loc al recentei finale a Ligii Europene de fotbal, preşedintele a conchis, aviz celor rău intenţionaţi, că a ajuns” la un moment al adevărului, în care „impostura în politică trebuie să dispară” şi a cerut public: „Nu mă faceţi master, nici doctor, pentrucă nu doresc eu să fiu!”.
Sarcasmul fostului comandant neînfricat de vas la adresa inflaţiei de titluri academice, pe care nu dă multe parale, cum reieşea clar din declaraţia, întrucâtva îndreptăţită, m-a dus cu gândul la Tudor Arghezi „Balada Maeştrilor”, de altfel titlul de „magister” l-a premers pe cel de „doctor”: „Cum le zici “maestre!”, în ce-aveai de spus/ Gâtul li se-nalţă de 3 ori mai sus/ Omul e mai ager mai vioi, mai sprinten/ Ca un roib agale îndemnat de pinten.” Dar de ce atunci osârdia Preşedintelui de a cere, ca o garanţie a mapei profesionale în învestitura politică de ministru, declaraţia, pe propria răspundere, că „n-am copiat, n-am plagiat în teza de doctorat, în vreo lucrare ştiinţifică, nici eu, nici vreun doctorand pe care l-am îndrumat”, şamd…, când, posibil, în sineşi, să considere, conform arghezienei fabule, că „vorba asta scurtă, e ca mângâierea porcului pe burtă.”
Cererile de mai sus, percepute ca un nou abuz de putere, de intenţie de intimidare şi umilire, de derapaj de la atribuţiile prezidenţiale, au inflamat iarăşi alianţa majoritară la guvernare, iar liderii U.S.L., Crin Antonescu şi Victor Ponta, au reiterat necesitatea clamată ades, aceea a Suspendării. Actul politic tranşant, dar prevăzut ca demers democratic în Constituţie, a fost realizat, de altfel, într-un timp record de “blitz-click” politic, prin fulminante sesiuni parlamentare extraordinare, soldate cu mult anunţatul important demers, la 6 iulie, precedat de alte spectaculoase demiteri şi noi numiri în funcţii cheie ale puterii legislative, de Avocat al Poporului, Preşedinte al Senatului şi al Camerei Deputaţilor.
Instituţia doctoratului iese însă din acest turbion politic naţional şi cu extensii internaţionale, şifonată, compromisă, supusă erodării, deprecierii, în urma acuzaţiilor în avalanşă de furt intelectual. „The Independent”, ca să numin numai acest cunoscut cotidian britanic, a precizat chiar că „onestitatea mediului academic românesc e pusă sub semnul întrebării”. Cel mai mult sunt afectaţi, credem, aceia care au trudit la doctorat cu pasiune, cu fervoare, dornici de a se adânci în cercetarea unui domeniu captivant al ştiinţei sau artei, pentru a contribui la îmbogăţirea tematicii alese prin actele iluminatoare ale inovaţiei şi creaţiei, sub îndrumarea unor mentori de prestigiu, profesori universitari, academicieni, cercetători ştiinţifici, modele stimate şi respectate. Unii dintre doctorii atestaţi cu cel mai înalt titlu academic se vor fi simţind poate, în viitor, sfioşi, timizi, prudenţi, în a-şi ataşa, înainte de nume onorantul titlu, alţii vor fi poate îngrijoraţi să nu fie cumva suspectaţi de plagiat, dacă nu au pus ghilimele la orice citat, fie cât de scurt, odată cu enunţarea sursei în pagină sau în subsol, plus adăugarea ei la bibliografie.
Nu foarte confortabil se vor simţi, poate, sau nu, doctoranzii, posibil numeroşi, care au obţinut facil, ca avantaj politic, social sau financiar, academica învestitură, într-o inflaţie îngrijorătoare a titlurilor de doctor în România, mai ales în ultimii ani, inflaţie asupra căreia presa s-a oprit prea puţin şi fără analize de rigoare. Aceste analize trebuiau poate, transmise într-un demers de evaluare autorizată şi onestă, de la Ministerul Educaţiei, condus în ultimii ani de un fost ministru pedele, D.Funeriu, mai apoi consilier prezidenţial, aflat el însuşi cu probleme de omologare în ţară a studiilor medii şi superioare făcute în străinătate, probleme reclamate de unii ziarişti,dar nici până azi – se pare- soluţionate.
Luni 16 iulie a.c, decizia Comisiei tehnice de etică-asocierea de tehnică şi etică pare bizară – din cadrul Comisiei naţionale de etică academică, a dat verdictul de neplagiat, „de respectare a normelor academice, pentru perioada elaborării tezei de doctorat” a lui Victor Ponta, decizie validată mai apoi şi de Comisia naţională de etică, ambele privite cu suspiciune în continuare de acuzatori. „Reabilitarea” de neplagiat a părut presei ternă şi nesuculentă faţă de mustoasele, stigmantizatele acuze de hoţie şi plagiat, aduse noului premier în declaraţii publice şi în presă, la noi şi în străinătate; actualmente interesează presa şi face rating un scandal cu proxenetism şi prostituţie de lux, în care personaj principal este soţia unui apropiat, dispărut misterios, al şefului ANAF, pe scurt Fiscul roman. Demnitarul în cauză, pe nume Codruţ Marta, de negăsit asemeni lui Mihail Boldea, despre care am scris în luna mai, era consilier al şefului Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală Ionuţ Blejnar, pus şi acesta din urmă sub acuzare pentru complicitate la evaziune fiscală şi protejarea unei reţele organizate de fraudă fiscală. Deci subiecte spectaculoase, avalanşe de ştiri concurente, care pot atenua chiar interesul publicului de la centrala temă pentru acest flamboiant sfârşit de iulie, anume Refendumul – oare acesta să fie chiar scopul acestor ştiri de senzaţie în cascadă, pe care media nu le poate nicicum ocoli?!?
După cum însă, numai într-o Ţară a tuturor imposibilităţilor se poate petrece, inflaţia acuzelor de plagiat la doctorat, acuzaţii lăsate, multe, în suspans, dovedite sau, cele mai multe, nu, planând ameninţător însă,ca o pecete demolatoare pentru persoane de notorietate publică, dar, până la urmă, demersuri solicitante, trebuind a fi atestate la o adică prin necesare detalii tehniciste, pentru jurnaliştii presaţi de alte subiecte cotidiene ardente, actualmente de campania pentru referendumul din 29 iulie, sau pentru publicul acaparat de treburi şi nevoi,ei bine! această inflaţie va determina ca însăşi tema obsesivă a plagiatului să se compromită în curând. Dar tot va mai rămâne ceva de compromis, ceva „di granda”, poate, actul Suspendării, sau chiar Referendumul, ce va să vină în curând…?!?
„Tot mai rămas ceva de compromis”, să fie un joc vicios al jusţiarilor de faţadă, al hoţilor care strigă primii „Hoţii!”,o manevră eficace a spulberării adversarilor în ŢaraT…I…, o armă „cool” a politicienilor hulpavi, avizi de manevrarea pârghiilor şi butoanelor puterii, protectori ai camarilei dezlănţuite în devorarea privilegiilor sub fluturarea “interesului naţional”, un sinistru joc, soldat cu milioane de victime colaterale, privitoare ca la circ din spaţiul sufocant al nevoilor zilnice – dar ce mai contează aceste detalii! – un joc cu deliciu asumat, în cercul vicios al nesătulei grandori şi trufii de dominare, până când? Până la compromiterea inducerii compromisului, ca ţintă şi utilitate demolatoare, cu folos partizan de putere fără graniţă şi privilegii fără număr, până la, implicit, compromiterea compromiţătorilor, care nu au căderea de a arunca primii cu piatra acuzelor virulente, un joc de ameţitor turbion al urii, care în final, poate, se va autodistruge, iar la orizontul unei disperate aşteptări se va prefigura limanul normalităţii de valoare şi lege, cândva, cândva…cine ştie?!?
