Zilele trecute am avut ocazia să ascult din nou una dintre formaţiile mele preferate, mai precis Pet Shop Boys, piesa fiind „Suburbia”. Ascultând mai atent versurile, mi-am dat seama că ele exprimau actualitatea de care eram înconjurat şi prin urmare, am căutat pe Internet lyrics-ul, sau textul, respectivului cântec. De abia am citit câteva propoziţii şi am izbucnit involuntar în râs, fiindcă se potriveau de minune cu delirul în care evoluează România, precum şi întreg spaţiul românesc fie el real sau virtual.
Voi reda refrenul într-o traducere aproximativă, invitându-i pe amatori să caute întreg textul pentru a extinde imaginea oferită de „suburbia” din toate timpurile: „Hai să facem o plimbare, să alergăm împreună cu câinii (vagabonzi) în această seară / În Suburbia / Nu te poţi ascunde, ci doar să alergi cu câinii diseară / În Suburbia” („Let’s take a ride, and run with the dogs tonight / In Suburbia / You can’t hide, run with the dogs tonight / In Suburbia”). Iar introducerea este realizată de imaginea unui om pierdut în mijlocul unui bulevard, câinii alergând nebuneşte pe stradă, iar copiii urlând în stil „suburban” şi împingând neglijent pe trecătorii care aveau curajul să se avânte prin astfel de locuri.
Astfel, tocmai când nu mai ştiam ce „metaforă” să mai utilizez pentru a ilustra realităţile dureroase ale ţării noastre, întâlnirea peste timp cu această melodie mi-a oferit ocazia de a reflecta mai profund asupra ţintei spre care se îndreaptă cu toată forţa societatea românească. De fapt, bâlciul mediatic şi politic la care asistăm de peste şapte ani, nu reprezintă altceva decât apropierea de apogeul declinului pe care spaţiul românesc l-a urmat o dată cu venirea comunismului şi accentuat în perioada ce a trecut din decembrie 1989. Într-un fel sau altul, ne îndreptăm către „vortexul”, sau centrul, unui ciclon care bântuie România distrugând tot ce întâlneşte în cale şi lăsând munţi de gunoaie în urma sa, nimicind fără discriminare totul.
De fapt, „suburbia” este ceea ce a ajuns să definească aproape fiecare oraş al României, inclusiv capitala, prin amestecul ameţitor de planuri urbanistice dintre cele mai contradictorii, distrugându-se identitatea locurilor sub furia buldozerelor proletare. Însă ceea ce s-a întâmplat cu clădirile reflectă în mică parte ceea ce s-a produs în structura interioară a celor care compun populaţia acestei ţări. Suburbia a ajuns să iasă din zona ei de acţiune – în trecut i se spunea mahala – şi a ajuns să se extindă către centrul localităţilor, devenind dominantă prin cultura prostului gust, a scuipatului pe stradă, a grosolăniei şi mârlăniei, urcând toate palierele sociale prin inversarea valorilor şi promovarea unor persoane necorespunzătoare în diferitele funcţii de răspundere.
Oricât de mult am ignora mizeria de afară, este doar o chestiune de timp până când ea va ajunge în cele din urmă în mijlocul casei, fără să mai putem face faţă avalanşei de gunoaie ce impregnează atmosfera, solul, practic întregul spaţiu fizic şi spiritual. Oricât de mult am dori să ne ocupăm strict doar de noi înşine, invazia barbară a „suburbiei” nu ne va lăsa în pace, fiindcă ne place sau nu, încă trăim în această ţară, iar emigrarea nu poate fi o soluţie pentru toţi.
În urmă cu câţiva ani am avut ocazia să călătoresc împreună cu nişte turişti polonezi, veniţi în vizită în România cu dorinţa de a petrece mai multe zile în Munţii Retezat. Drumul cu trenul de la Bucureşti până la Petroşani, care de regulă durează cam şapte ore, mi-a oferit suficient spaţiu pentru a discuta şi schimba impresii despre România, respectiv Polonia, pe care în particular o admir foarte mult. Eram bucuros că puteam primi informaţii la prima mână despre evoluţia societăţii poloneze, mult mai avansată în ce priveşte evoluţia către civilizaţie şi capitalism decât România.
După mai multe ore de conversaţie, unul dintre turişti, de profesie inginer naval, mi-a spus că a mai fost în România şi a putut să viziteze Munţii Făgăraş. În acest sens, a avut cuvinte de admiraţie faţă de peisajele pe care le-a putut vedea, incluzând şi impresii plăcute despre oamenii pe care i-a întâlnit. Toate bune şi frumoase, până când a ajuns la un „detaliu” mai puţin plăcut. De fapt, totul s-a întâmplat când a dorit să facă o baie în mijlocul unui pârâu de munte, ocazie cu care a constatat că erau atât de multe gunoaie deversate în apă sau aruncate pe mal, încât şi-a dat seama că nu era tocmai cea mai bună idee. Mai mult, a observat că nenumărate erau locurile în care zăceau aruncate resturi menajere, mai precis pe marginea drumurilor, pe lângă garduri sau chiar în pieţe, fapt care l-a pus serios pe gânduri.
În final, mi-a spus că a remarcat faptul că această aruncare neglijentă a resturilor se repeta în toate localităţile prin care trecea, şi de aceea m-a întrebat la modul cel mai direct: „Te rog să îmi explici, cum este posibil ca oameni atât de amabili şi de cumsecade cum sunt românii, să fie atât de neglijenţi când este vorba de mediul în care trăiesc, aruncând unde apucă resturile şi gunoaiele? Am nevoie să înţeleg acest lucru, fiindcă aşa ceva nu am mai văzut nicăieri pe unde am călătorit în lume!”. Această contradicţie semnalată atât în mediul rural, cât şi în cel urban, l-a frapat în cel mai înalt grad.
Nu am putut să îi ofer un răspuns clar, fiindcă încercând să scuz, sau măcar să justific, astfel de practici, ajungeam să mă contrazic după câteva fraze. Mi-a părut însă bine că nu a reuşit să distingă limbajul vulgar, plin de înjurături, al românilor, sau bădărănia şi brutalitatea ce se manifestă la toate nivele sociale. Într-un mod ironic, tocmai când încercam să „dreg” situaţia, trenul a trecut pe lângă un râu mai mare, iar nesuferitele gunoaie au putut fi distinse de la mare distanţă şi pentru mult timp, acest lucru determinându-mă să mă simt ruşinat şi neputincios.
A doua zi m-am reîntâlnit într-una din pieţele din Petroşani şi mi-a spus zâmbind că de un sfert de oră caută un coş de gunoi şi nu îl găseşte. Iniţial m-am gândit să îi sugerez să scape de resturile menajere pe unde poate, eventual printr-un tufiş, dar m-am abţinut. În schimb, mi-a spus că nu se va da bătut nici dacă îşi pierde o jumătate de zi, fiindcă pur şi simplu nu poate arunca plasa de resturi decât la coşul de gunoi. I se părea un act barbar şi strigător la cer să procedezi altfel, fiind un afront adus naturii şi societăţii, deopotrivă.
Nu ne-am mai întâlnit după aceea, dar m-am bucurat că nu a trebuit să fiu martor la „cunoaşterea” câinilor vagabonzi ce alergau nestingherit după lăsarea întunericului sau a altor forme de agresiune suburbană. Însă pot spune că de atunci înainte niciodată nu am mai aruncat gunoiul decât la coş, indiferent cât de mare sau mic era obiectul în cauză, iar cât priveşte alte „apucături” preluate din cultura „suburbană” în care am crescut sau culese din mediile „grobiene” pe care le-am traversat, nu pot spune decât că le-am abandonat, fiind atent la exemplul pe care eu însumi îl ofer altora.
În momentul de faţă există prea puţin interes pentru educaţie, iar tinerii sunt lăsaţi să crească la întâmplare fără a avea modele demne de urmat din partea adulţilor. Mai mult, la vârsta la care ar trebui să fie integraţi în activitatea economică, oferta de locuri de muncă este foarte redusă, determinând intrarea în şomaj a unei forţe de producţie de înaltă clasă. Cine poate, „fuge” peste graniţă, urmând îndemnul anumitor politicieni de a nu căuta să se implice în ceea ce se întâmplă în ţară. Dar dacă lucrurile vor continua aşa, România se va împotmoli într-o Suburbie cenuşie, care în cele din urmă se va transforma într-un maidan mizerabil. Nu trebuie ca acest proces să fie lăsat să îşi urmeze cursul, ci trebuie lansate noi eforturi de „civilizare” şi de „urbanizare” adevărată a ţării.
Trebuie recâştigată identitatea personală, comunitară şi naţională. La fel cum suntem structuraţi noi, oamenii, şi localităţile au propria lor identitate, aceasta fiind expresia colectivităţilor umane care le dau viaţă. De aceea, „Suburbia” trebuie alungată oriunde o întâlnim, iar educaţia autentică trebuie să se manifeste din nou la toate nivelele. Nu este o ruşine să înveţi, chiar dacă vârsta este înaintată, dar este lipsită de scuze nepăsarea în faţa răului şi inerţia în a merge pe o cale ce se dovedeşte a fi greşită. România trebuie să renască din propriile ei ruine şi împreună cu ea trebuie să ieşim din Suburbia în care barbaria ne-a aruncat în ultimele şase decenii! Dacă nu facem acest lucru, atunci Suburbia va înghiţi pentru totdeauna, asemenea unui deşert pustiitor, orice şansă de redresare a naţiunii române. Am speranţa că nu se va întâmpla aşa ceva!
