Ne place să ne localizăm în timp şi în spaţiu. Când ştim anul, luna, săptămâna, ora, minutul şi, eventual, secunda ne credem instalaţi comfortabil, în siguranţă. Aparent. Să pretinzi că, atunci când ştii cu exactitate ceva, ai şi înţeles despre ce este vorba, este aberant.
Acum două mii de ani, romanii cultivau o nuanţare de ordin gramatical, cuprinsă în însăşi întrebarea „Cât e ceasul?“. „Hora quota est?“, obişnuiau să se întrebe în latină, adică a câta oră avem, cât a trecut şi cât ne-a mai rămas din timpul pe care îl avem la dispoziţie. Aşa se raportau la etapa din ziua în care se aflau, păstrând imaginea de ansamblu. Pe ei îi interesa în a câta din orele alocate unei zile vieţuiau; de parcă ar fi participat zi de zi la un nou maraton, o întrecere cu timpul. În plus, pe vremea aceea, orele aveau lungimi diferite, în funcţie de anotimp. Complicat, nu-i aşa?
Azi, lucrurile sunt mai simple. Ceasul ca accesoriu portabil nu mai este apanajul celor înstăriţi. Timpul însă, da. Degeaba a atins omenirea stadiul în care îşi poate permite să calculeze cu exactitate unităţile de timp, unificând sistemul la nivel global şi egalând lungimea orelor! Câtă vreme nouă tot diferite ni se par, în funcţie de „încărcătura“ cu care vin, nu putem trata cu indiferenţă nici orele, nici anii. Cum bine zicea Einstein, mai scurtă e o oră petrecută în compania unei fete nostime, decât cinci minute, şezând pe o plită încinsă. Extrapolând, sunt ani care trec ca un fulger, în timp ce alţii se târăsc cu viteza melcului, făcându-ne să ne dorim apropierea grabnică a Anului Nou.
Nu pot vorbi decât pentru mine, dar 2013 şi-a confirmat în cazul meu vocaţia ghinionistă, pe care-o poartă-n extensie ca pe-o biciuşcă, pocnind voiniceşte. Înţelepţii spun că un an nereuşit poate servi drept exemplu – negativ, fireşte – indiferent de momentul din viaţa unui om când se întâmplă să apară. Să tragem învăţături din experienţele neplăcute, zic ei, aşa că mă străduiesc… Ce bine că, iată, până şi 2013 trece! Cumpăna Anului Nou îmbie cu promisiuni, dar şi sperie niţel. Chiar dacă ştim că biet calendarul nostru gregorian e doar o invenţie, acolo, concepută de mintea imperfectă a oamenilor, e plăcut să te repezi entuziast la întocmirea bilanţului, pretizând că scapi de-o pacoste, sub pretextul schimbării cifrei din coadă.
Chinezii reflectează la trecerea timpului în februarie, noi sărbătorim Anul Nou la sfârşit de decembrie. Găselniţă teoretică încolo şi-ncoace, nimic nu e mai practic decât o teorie solidă! Indiferent cum şi ce a dispus Papa Grigorie al XIII-lea nu demult, la 1582, cu calendarul său ne-a furnizat o metodă practică de … omorât timpul. Anul astronomic mediu are o durată de 365,24219 zile, adică este mai scurt decât anul prevăzut de diferitele calendare (islamic, iulian etc.). Cu alte cuvinte, dacă nici durata calculată ştiinţific nu este constantă, ce să mai vorbim de percepţia noastră proprie? Ne consolăm cu faptul că o corecţie a calendarului gregorian nu va fi necesară mai devreme decât anul 4.000. Atunci ce şansă de ajustare ulterioară să mai avem noi, ca indivizi infimi, pe lângă un an pe care l-am trăit, poate nu tocmai la parametri optimi, dar cât de cât întreg şi, mai ales, cu toată fiinţa noastră? Expresia „toate la timpul lor“ se poate interpreta şi ca ”fiecare în ritmul său”. Avem obiceiuri şi preferinţe proprii, simţim instinctiv cu ce viteză ne deplasăm mai comod. Când interacţionăm cu alţi oameni, ne adaptăm ritmului lor, alegem din paleta de orizonturi temporale acele secvenţe care sunt adecvate omului şi momentului. De la secundele de trăire intensă, până la experienţele stocate în adâncime pe parcursul mai multor luni şi ani, colecţionăm timp.
Calendarul astronomic se bazează pe observarea unor fapte clare şi recunoscute, se grefează pe „cadrul” stabil al firmamentului. Deşi e o invenţie destul de seacă, la o privire mai atentă, el se transformă în sursă de inspiraţie aproape poetică; ne relevă parcă un dans al planetelor, care se deplasează cu viteze diferite, în raport cu atotprezentele constelaţii fixe. Printre stelele „fixe” orbitează planetele plimbătoare. Într-o lume potenţial veşnică, ne trecem şi noi, performând o pendulare continuă între statornic şi schimbător. Sunt banalităţi, truisme, dar şi obsesii sâcâitoare, pe care, ori vrem, ori nu vrem, le avem uneori, îndeosebi de Revelion – derivat din francezul se reveiller (a se trezi), termenul sugerează că e vremea la care ne deşteptăm puţin la realitate. „Timpul când se schimbă anotimpul” sau „ora când se plimbă Eleonora” maimuţăresc glumeţii şi mai învârt o periniţă.
Chiar dacă timpul se scurge egal şi indiferent pe tot parcursul anului, n-avem ocazia să-l disecăm în amănunt decât la momente cruciale. Finalul de an este unul dintre ele. Abia la ora bilanţului de Anul Nou ne permitem luxul unei clipite fugare, zărind cu coada ochiului zbaterea, căutând calea de mijloc, distincţia dintre ce e important şi ce e secundar. Farmecul efemerului, întruchipat de anul care trece, se ia la trântă sub ochii noştri cu aparenta veşnicie. Liniştea ei ni se aşterne la picioare sub forma unui nou ciclu de douăsprezece luni, promiţător, dar incert. Calendarul e o invenţie abstractă, menită să ne inducă senzaţia de durabil, să pună ordine în trecerea noastră haotică prin lume.
La pragul dintre ani ni se pare că vieţile ar prinde brusc viteză, antrenându-ne într-un vârtej care provoacă teamă. În cartea sa Parfumul timpului, filozoful Byung-Chul Han susţine că motivul stresului nostru generalizat nu este acela că lumea s-ar învârti mai repede, ci că nu ne mai permitem luxul de a adăsta fără un scop anume. În era opţiunilor, din dorinţa de a nu rata pe cât posibil nimic încercarea de a performa viaţa ca pe un act de întrecere sportivă ne privează de sentimentul continuităţii, al durabilităţii. Ambiţia de a duce o „vita activa”, de a fi mereu ocupaţi, ne obligă să renunţăm la binefacerile unei „vita contemplativa”, dezumanizându-ne. „Schnellebig” spun germanii când vorbesc despre ceva vetust, depăşit. Traducerea mot a mot este „repede trăit”.
Să urmăm îndemnul lui Pascal, zice autorul sudcoreean, observând că numai dintr-o poziţie de repaos putem înregistra corect mişcarea celorlalţi, detaliile lumii înconjurătoare şi ceea ce este înmagazinat în ea. Şi Tommaso d’Aquino era de părere că lipsa momentelor contemplative sărăceşte viaţa. Am uitat oare cum este când ne ne odihnim? Byung-Chul Han concluzionează că, în absenţa senzaţiei de durabil, orice deplasare ni se pare o accelerare. Cadranul ceasului duce cu gândul la analogii. Ne simţim fixaţi ca ácele lui, dar concomitent şi în mişcare. Din păcate, orbita noastră are neplăcutul obicei de a ne trece mereu prin aceleaşi obsedante puncte, în cerc. De parcă am mai avea ceva de învăţat, cu fiecare rotaţie. Dar ce? Iarăşi s-au aşezat în poziţie verticală, indicând spre cer, de parcă ar vrea să ne prevină asupra pericolului care ne pândeşte din sferele înalte. Şi iarăşi nu mai ştim ce vrea de la noi, Anul Nou…
Vibrăm între două extreme pe care le evităm din reflex, dar ne place să ne apropiem de ele periculos, până la atingere. Numele lor: graba şi plictisul. Din cauza profesiei sau a stresului pe care ni-l producem chiar noi în timpul liber ne simţim din ce în ce mai hăituiţi, lipsiţi de timp. Prea multă grabă! Dar, la o privire mai atentă, n-am şti ce să facem cu timpul, dacă l-am avea. Nu degeaba se spune că lumea e plină de indivizi frustraţi de faptul că timpul le fuge printre degete, dar aceleaşi persoane n-ar şti cu ce să-şi omoare timpul într-o duminică liberă, ploiasă, ivită spontan.
La cealaltă extremă a fricilor noastre rânjeşte ameninţător plictisul, lipsa de sens, teama că am putea risipi resursa valoroasă care nu se mai întoarce, timpul. Balansăm pe linia de demarcaţie dintre presiunea termenelor şi repausul complet, exitus, cum spuneau latinii. Graba şi plictisul, doi poli care mărginesc timpul nostru extrem de personal. Ştim însă că modul în care ne gestionăm timpul – fie el sub formă de grabă, ori din contră, ca visare, sau chiar plictiseală – reflectă opţiunea noastră strict personală, atitudinea de viaţă, niciodată geamănă celei adoptate de altcineva. Concluzia logică ar fi aceea că este la latitudinea fiecăruia dintre noi ce stare de spirit ne cade bine când „rumegăm” câte un episod de viaţă. Fals, căci mai trebuie să ne lase şi ceilalţi!
Putem fi veseli sau îngânduraţi, trişti sau exuberanţi, fără a fi neapărat şi nefericiţi. O mamă îndură la naştere suferinţe de neimaginat, dar trăieşte în acelaşi moment un sentiment de fericire incredibil de intens. De ce atunci suntem priviţi drept „cazuri problemă” când ne opunem curentului general al optimismului forţat, atât de răpândit la ora actuală? De ce să nu-ţi poţi gusta în linişte o veritabilă stare de indispoziţie? Pentru că, nechemaţi, binevoitorii „bine dispuşi”, ne sar în ajutor cu zâmbetul pe buze, îndemnându-ne să gândim pozitiv. „Nu se cade să faci o mutră plouată, mai bine citeşte o carte cu coperta în culori calde, care te învaţă cum să nu-ţi pese de nimic!
„Ai avut un an greu? Zâmbeşte!”
„Te doare măseaua? Zâmbeşte!”
„Îţi arde casa? Zâmbeşte! Putea fi mai rău!”
De parcă atitudinea optimistă ar fi devenit o obligaţie civică, aşa hămesit cum eşti, te mai simţi şi obligat să-ţi aduni ultimele rezerve pentru a-ţi masca dezamăgirea, ca să nu răneşti cumva ochiul limpede al observatorilor veseli, care te înconjoară cu exagerată atenţie. În viziunea lor, dacă nu eşti fericit, nu înseamnă doar că eşti neferict, ci mai eşti şi vinovat pentru asta, aşa că fă bine şi schimbă-te!
Mă adaptez la timpul universal coordonat, dictat de la observatorul astronomic Royal Greenwich. Ştiu că există un timp civil, care ţine cont de timpul solar mediu şi se calculează pe baza timpului atomic, cu corecţii aplicate pentru păstrarea sincronismului cu rotaţia Pământului. Sunt lucruri mai presus de voinţa mea, drept pentru care le accept. Dar nu mă-mpac cu starea de zâmbet universal coordonată. Prefer să-mi umplu timpul cu trăire liber aleasă, nu prefabricată, testată de alţii. Şi nu sunt singura. Psihologii moderni se opun modei optimismului indus de alţii. „A gândi pozitiv în permanenţă ne poate deteriora starea de spirit pe termen lung”, susţine doctorul german Arnold Retzer în cartea sa „Proastă dispoziţie. O polemică la adresa gândirii pozitive” („Miese Stimmung. Eine Streitschrift gegen positives Denken”). ”Trăim într-o cultură a zero-greşelii, extrem de problematică, în care frica este discriminată iar obligaţia de a fi bine dispuşi ne provoacă indispoziţie.”
Greşim aşadar dacă gândim optimist? Nu, câtă vreme avem motive. A ne face însă că nu vedem laturile negative este, în schimb, contraproductiv. Din ce să mai învăţăm atunci? Problema majoră a depresivilor este dorinţa lor de a reinstala situaţia de dinainte de criză. Unde rămâne atunci progresul? Chiar dacă le reuşeşte mişcarea, înseamnă că n-au învăţat nimic. O ce veste minunată! E voie aşadar să fim şi morocănoşi. S-a dat liber la tot spectrul emoţiilor; nu mai trebuie să ne prefacem că ne simţim întotdeauna bine. Şi nici nu mai e nevoie să ne ruşinăm dacă, uneori, ne este frică.
Umbrele au şi ele un rost, funcţionează pe post de semne şi indicatoare, pe care le putem interpreta corect, fără să le ignorăm, fără să le zugrăvim în culori pastelate. Mi se pare mie sau parcă mă simt deja mai bine, de când am aflat vestea aceasta? Daţi-l încolo de ceas, haideţi să ne valorificăm cu adevărat timpul! Anno quod est?
