Dacă aş spune despre volumul „Dragoste şi parfum de portocale” că este unul frumos şi pe dinafară dar şi pe dinăuntru (cu tehnoredactor de carte Maria Clim nici nu este de mirare), că este o lectură plăcută, plină de informaţie şi extrem de interesantă (aici aflându-se în „culpă” direct autorul) sau că ideea augmentării paginilor cu picturile digitale ale Dr. Lior Goldemberg este salutară fiindcă „rupe” cu o pată de culoare inteligent modelată trecerea de la o naraţiune la alta, ar fi cât se poate de adevărat. Numai că acest adevăr ar fi unul tehnic, poate chiar de circumstanţă, posibil a fi valabil şi pentru alte cărţi. Ar mai însemna însă şi că nu am simţit cu adevărat spiritul scrierilor şi, aşa cum ni se întâmplă de cam prea multe ori, am citit, dar nu am înţeles. Adică am pierdut vremea, desigur putem spune, într-un mod agreabil, dar nu am câştigat nimic prin lectură.
Prin urmare voi recunoaşte, pentru început, că, spre deosebire de alte lecturi, aceasta nu se asimilează ci te absoarbe. Este o formă de magie, acea magie a cuvântului (formula, incantaţia magică) prin care tu cititorul intri în naraţiune şi trăieşti, graţie ştiinţei magicianului, toate senzaţiile şi emoţiile autorului, mirosurile sau zgomotele unei străzi, aromele ispitotoare ale cafelei ori atmosfera rafinată a unei cofetării din Praga. Şi ce poate fi mai fascinant decât să participi la aventurile lui Roni Căciularu, cel care te va purta, prin vraja cuvântului, în spaţiu mii de kilometri, iar în timp aproape un secol. Sigur, am putea avea impresia că toate povestirile din carte sunt dintre acelea pe care fiecare dintre noi le-am trăit sau le-am auzit şi că dacă le-am trece pe hârtie ar fi cam acelaşi lucru. Da! Pare corect! Numai că între acele posibile naraţiuni şi cele din acest volum ar fi o mare deosebire. Iar această deosebire are un nume: talent!
Aşadar, să-i dăm cezarului ce este al cezarului şi să vedem de ce această carte devine, în felul ei, unică şi mai ales cum îl descoperim şi ne apropiem mai mult de autor, cel care ne invită să mergem cu el în aventura cunoşterii, prin însăşi scrierea sa. Pentru început îl vedem ca un împătimit iubitor al Tel Aviv-ului, oraşul pe care-l consideră ca fiind, în trecut, un punct între două infinituri, unul de apă şi unul de nisip, iar acum o metropolă vie cu un farmec unic şi o frumuseţe aparte, ne spune şi cum s-a ajuns aici. Prin munca, sacrifciul şi, în adevăratul înţeles al cuvântului, lupta unor generaţii care au crezut în visul lor. Uneori pornit acest vis de la o portocală. Şi, cred eu, că această amintire, pe care am trăit-o împreună, deşi separat, este mai edificatoare decât alte amintiri din viaţa noastră. A celor care, având acum o vârstă, avem şi alte proiecţii asupra unor obiecte, devenite între timp, banale.
Portocala de sărbători… Acel soare răcoros, cu parfum straniu, exotic, amintind de misteriosul orient şi care devenea pentru noi însăşi simbolul sărbătorilor de iarnă. Mai ales că, pe vremea ceea, rar aveai mai mult de una în casă. Uneori, găseam pe ea eticheta pe care scria Yaffo şi numele acesta cu rezonanţe de basm ne înflăcăra imaginaţia. Iar acum, Roni Căciularu ne spune că aveam dreptate să gândim aşa. Istoria fascinantă a locului a devenit ea însăşi legendă, iar frumuseţea acestei aşezări o vom regăsi, chiar dacă translată şi în alte culturi, în toate poveştile despre Orient. Mmm, şi este vorba doar de o portocală! Ceva, în zilele noastre, atât de, aparent, la îndemâna oricărui copil!
Dar vom mai găsi în carte şi mistere demne de romanul poliţist, însă numai după ce vom trăi o după-amiază de vară pe o stradă din Tel Aviv. Acolo unde căldura pare a te fi teleportat pe o altă planetă, cu maşini ce par negre, merg de-a îndăratelea părând că nu mai lipseşte mult până să se lichefieze şi să intre în asfaltul negru şi el, iar contururile realităţii prind să-ţi joace, diluate parcă, în faţa ochilor. Senzaţia că ai intrat în filmul Solaris este atât de puternică încât eu, citind pasajul, am avut o clipă intenţia de a deschide aerul condiţionat ignorând faptul că pe fereastră vedeam troienele iernii care îşi intrase de mult în drepturi aici, pe această paralelă.
Dar nu pentru aceste senzaţii ne aduce autorul pe o străduţă liniştită din centrul oraşului, ci pentru a ne face martorii unei poveşti demne da a sta la loc de frunte în orice lucrare de istorie a literaturii. Poveste în care personajul principal este un om despre care extrem de puţini dintre noi au auzit: Max Brod. Mdeh, aşa-i viaţa! Ştim numele a zeci de fobalişti, starlete ale televiziunilor locale, sau vedete de cinema, dar nu ştim nimic despre omul care, cu riscul încălcării unui cuvânt dat celui mai bun prieten, a făcut cunoscută lumii opera lui Kafka. Şi, de atunci, istoria literaturii a devenit alta! Dar nu vă temeţi nu am spus nimic despre bani, interese de stat, conflicte, sau alte personaje la fel de misterioase aparţinând aceleiaşi poveşti şi multe altele. Nici nu aş putea să o fac! Mie nu mi-ar ieşi nimic demn de interes!
Dar scrierile din această carte nu ne duc numai prin locurile de inimă ale autorului, inclusiv Bacăul natal, oraş în care amândoi am locuit, în perioade diferite, ci şi printre oameni. Primul ar fi Radu Beligan, născut şi el prin apropierea Bacăului, care, în naraţiune, trece prin faţa teatrului din acest oraş, întâi tânăr, subţire, elegant şi în plină glorie, inducând, fără să vrea, o emoţie atât de puternică unui adolescent preocupat de gazetărie, încât acestuia nu-i mai reuşeşte interviul pe care-l plănuise. Adolescentul de atunci va face, mult mai târziu, peste cam şase decenii, un altul, imaginar, dar foarte credibil cu un Radu Beligan ajuns la senectute, însă la fel de subţire şi elegant, aflat acum pe acel podium de lumină la care doar cei dăruiţi şi dăruitori ajung. Un miracol, aşa cum li se întâmplă numai celor care cred că aşa ceva este posibil.
Vom mai avea prilejul să-l vedem pe Horaţiu Mălăiele, să conversăm, într-o cafenea pragheză unde rafinamentul nu este dat numai de ambient ci, mai ales, de spiritul inegalabilului G. Mosari, de origine şi el băcăuan (o fi ceva şi cu locurile acestea!), îl vom mai întâlni pe Teşu Solomovici, omul care, cu eforturi numai de el ştiute, ţine în viaţă o revistă dar face şi arnajamentele necesare pentru ca în Israel să ajungă mulţi oameni ce cultură din România, pe Alexandru Mirodan, în puterea vârstei, activ, energic, cu cafeaua şi trabucul care-i subliniază personalitate, dar mai ales cu explozia ideilor şi, mai apoi, aflat în suferinţă dar în niciun caz doborât sau înfrânt, şi vom inspira, cu o cuvenită smerenie, aerul tare al înălţimilor unde Shaul Carmel a urcat pentru ultima oară. Şi cum citind rândurile acestea mi-am adus aminte de serile în care am mai stat la taclale şi la un pahar de vin cu Shaul care se afla împreună cu soţia în Iaşi, m-am trezit că o lacrimă mi se furişa în colţul ochiului. Am lăsa-o în pace. Avea tot dreptul să se afle acolo!
Vom mai avea prilejul să intrăm în răcoarea unei cafenele din Tel Aviv şi să privim, cu ochii minţii, prin fereastra devenită un fel de ecran, la viaţa de dincolo de ea. Nici nu vă spun ce vom vedea. Suficient de mult însă ca să fim fericiţi că suntem răsplătiţi, pentru cine ştie ce merite, cu o clipă de pace. O pace pentru care mulţi oameni mor exact în timp ce noi inspirăm parfumul cafelei. Mai aflăm şi cât de recunoscători ar trebui să fim pentru această clipă. Inclusiv semenilor noştri.
Dar dacă dumneavoastră dragi viitori cititori credeţi că am spus prea multe despre această carte, nu vă faceţi nici o grijă. Chiar şi eu, cel purtat de vraja cuvântului ei prin locuri unde nu mi-a călcat vreodată piciorul, mi-am propus să o recitesc pentru a retrăi miracolul pe care ştiinţa şi mâna magicianului mi l-a oferit. Ştiu că voi afla multe alte lucruri citind exact aceleaşi rânduri.
———————————————
