De mic copil, a fost sfătuit să se ferească de compania ţiganilor. Nu Domne fereşte că ei nu ar fi oameni ca toţi oamenii, dar, au ieşit în evidenţă prea mult prin viaţa lor nomadă, spiritul lor de libertate, viaţa lor în aer liber sau în corturile amenajate, acele locuinţe portative mutate din loc în loc, atât de bine cunoscute. Ocupaţia lor fiind diferită, de la vânzarea florilor, spoirea tingirilor, ghicitul în palmă, cu ghiocul sau în cărţi, furturile, mergând până la a fura diferiţi copii punându-i să lucreze în folosul lor.
Odată cu schimbarea orânduirii politice, egalizaţi în drepturi cu toţi oamenii, se făceau eforturi uriaşe, încercări de a-i stabiliza prin legi şi a-i legă de locuri fixe, dar, în general fără rezultate prea reuşite. Cu toate că exista o mare criză de locuinţe, le-au fost repartizate apartamente, chiar în oraşe, dar foarte repede s-au constatat neînţelegeri cu vecinii, obiceiuri şi comportare care contrasta cu viaţa obişnuită a celorlalţi. Pe timpul iernii, şi-au instalat sobe în interiorul apartamentelor, nefiindu-le suficientă căldura dată de calorifere. Focul era întreţinut cu lemne adunate de prin păduri, vechituri găsite prin gunoaie şi atunci când nu le erau suficiente, au început să scoată parchetul de prin camere, nefiind necesar. Ba mai mult, provocau accidente, copiii şi bătrânii nefiind obişnuiţi alunecau prin casă. Odată cu venirea primăverii, au părăsit locuinţele preferând corturile, slobozi, dornici de a se încadra în legile lor înscrise în obişnuinţă, transmise din generaţie în generaţie. Dreptul de a fi stăpâni pe ei, de a face ce vrea fiecare, respect numai conducătorului lor, BULIBAŞA, conducătorul unic căruia i se datora supunere totală, conducătorul şatrei.
Dellu citise câte ceva despre această comunitate de oameni, dar nu suficient spre a cunoaşte îndeaproape amănunte specifice vieţii lor. Îi vedea în diferite locuri, auzise multe despre comportamentul lor complet diferit de a celor din jur, că este denumirea unei populaţii originare din Nord-Vestul Indiei care au migrat în Persia, Asia Mediteraniană şi Imperiul Bizantin, mai târziu în Europa, ca prin secolul XIV să fie menţionaţi în Ţările Române sub denumirea de Rromi.
În apropierea străzii Avrig unde locuia în acei ani, nu prea dădea cu ochii de prea mulţi ţigani dar asta nu însemna că Bucureştiul nu era plin de ei. La câteva case de a lor locuia un mare proprietar al unui depozit de mobilă şi cherestea, un bun prieten al tatălui, pe nume Saul. Într-o după amiază, aproape pe-nserat, Dellu intrând la cârciumioara lui „Nea Ionel” îl întâlni pe Saul, care puţin marcat de băutura ingerată până la acea oră i s-a adresat cu o voce abia şoptită:
– Dellu, să ştii că tu eşti un evreuaş de treabă! Tu eşti unul de-al nostru. Cu mult mai bun şi de încredere ca mulţi dintre-ai mei. În tine am încredere şi-ţi voi povesti ceva care numai noi vom şti şi te vei îngrozi de ce vei auzi. Adă-ne Ionele încă o ulcică de vin şi ceva să înţepăm pe lângă ea până ce voi ajunge acasă. Am un mare necaz şi durere la inimioară! Totul părea atât de frumos în viaţa mea, familia credincioasă, grupată în jurul meu şi dându-mi ascultare totală, toate bune şi la locul lor şi… deodată necazul cel mare. Fiul meu, Nichi, îl şti cât e de frumos şi deştept, cel care doream fiind singurul băiat în familie să-mi urmeze în afaceri după ce eu mă voi retrage, nici mai mult şi nici mai puţin, s-a îndrăgostit!
– Şi ce-i rău în asta? Dacă nu acum, atunci când, drag prieten?
– Dar ce, mă crezi anormal? Doar am fost şi eu un afemeiat la viaţa mea şi tot m-am „stabilizat” până la urmă la casa mea. Să iubească, să se îndrăgostească că doar nu am nimic împotrivă. Nu-l ţin pentru mine. Să-şi trăiască viaţa şi apoi să fie şi el la casa lui, să-mi facă mulţi nepoţi, să-mi umple casa de bucurie, numai că, vezi, nu asta-i buba! El s-a îndrăgostit de o ţigancă! E drept că nu am văzut în viaţa mea o asemenea fată, cu un trup parcă tras prin inel, de o frumuseţe rară, un trup de şarpe şi ochii satanei, cu un păr negru ca smoala purtat despletit pe spate răsfirat şi care i-a ghicit viitorul în palmă… Am văzut-o într-una din zile trecând pe strada noastră. Din acel moment, eram să spun parcă… dar sigur, a înebunit! Mi-a spus că e în stare de orice spre a o atrage pe această fată care i-a căzut cu tronc şi de nu va fi a lui, merge până acolo încât vrea să se căsătorească cu ea. Mi-a spus că spălată şi îmbrăcată bine, puţin şcolită va fi o femeie cu superioară tuturor celor întâlnite de el până atunci.
I-am spus că de nu renunţă la această idee, după multe discuţii avute cu el şi cu nevastă-mea, pur şi simplu, îl dezmoştenesc şi n-are decât să se ducă cu ţiganca lui la şatră. Şi ce crezi ? Nu numai că nu i-a păsat de ameninţarea mea dar a şi plecat la ea fără a mai dori măcar să audă de mine sau familia lui. A plecat cu şatra mutându-se din loc în loc, în cort cu ei, dar separaţi. Nu avea voie să se atingă de ea până ce nu se vor căsători atunci când Bulibaşa îşi va da consimţământul. Dacă ai şti ce avere am cheltuit pe el luându-i cei mai buni profesori, cumpărându-i tot ce visa noaptea. Şi drept răsplată a fugit ca un ţigan cu ibovnica lui în lume. Era atât de alintat, mofturos, mai nimic nu-i intra în voie şi acum? Acasă nu făcea aproape nimic lenevind cât era ziua de mare iar acum, am aflat de la un bun prieten de-al lui pe care l-am rugat, de, ca tată să-mi spună tot ce ştie despre viaţa lui, că l-au trimis repede la muncă, reeducându-l în spiritul şatrei.
Fata s-a dovedit că ştia prea bine ce şi cât valora, ce sentimente a reuşit să-i transmită în favoarea ei şi nu s-a culcat cu el până ce nu s-a căsătorit oficial la Sfatul Popular al sectorului de care aparţinem. Împotrivindu-ne nu ne-a trimis nici măcar o vorbă nouă, părinţilor care-l iubim ca ochii din cap. Abia acum, după ce a oficializat legătura cu fata, ne-a transmis prin prietenul lui că de-l vrem înapoi, numai cu ea, altfel să ne luăm adio de la el. Inima de mamă, atât mi-a plâns şi s-a rugat de mine că până la urmă m-a înduplecat să-i primesc de dragul lui cu toată ruşinea făcută familiei crezând-o că va fi o criză trecătoare. Până la urmă îşi va da seama ce greşeală uriaşă a făcut şi o va alunga.
Cu toţii am crezut că i-a făcut farmece băiatului. Îi vedeam un asemenea viitor strălucit, dar nu alături de o ţigancă. Am pus condiţia ca familia ei de şătrari să nu vină să o vadă iar de vor, numai pe înserat spre a nu fi văzuţi de vecini. Am crezut că nimeni nu va afla dar vestea s-a răspândit cu iuţeală şi toţi se prefăceau doar, de dragul meu că nu ştiu nimic. Nimeni nu ar fi dorit să i se întâmple lui. Dintre toate fetele frumoase, cu o educaţie înaltă, bogate care l-ar fi vrut de bărbat, el s-a oprit la o ţigancă. Ce durere mai mare pentru mine, un biet tată care i-am dorit numai bine? Ce nu i-am cumpărat? Unde nu am dus-o, ce nu i-am îndeplinit din numeroasele cerinţe dovedind a şti prea bine ce vrea? Dar, nu a durat prea mult.
Într-una din zile întorcându-ne acasă mai devreme, am găsit un bilet în care cu greu am putut descifra că ţiganca plecase de acasă, ea nesuportând viaţa care i se oferea şi că pleacă înapoi la şatră unde are un ţigan de-al ei care o iubeşte şi-i va dărui alături de el libertatea, cea în care se născuse şi nu cea impusă. Chiar de ar fi fost colivia de aur, nu valora nimic pentru ea! Bineînţeles că a luat cu ea toate bijuteriile cumpărate. Am răsuflat uşuraţi într-un fel cu toate că băiatul era disperat în pierderea ei. O iubea, dar şi-a dat seama că o pierduse, în sufletul lui presimţind că nu va rezista la viaţa nou impusă niciodată. Nu au reclamat-o de furt, încet încet s-a liniştit înecându-şi de multe ori necazul în vin… iar după un timp, s-a căsătorit cu o fată foarte bogată care i-a dăruit repede un copil. Acesta l-a determinat să uite ce a fost. Viaţa continua şi cu ea dar şi fără ea. S-a lecuit pentru vecie a mai permite unei ţigănci să-i ghicească viitorul!
Poate că Dellu nu şi-ar fi adus aminte de acest episod de viaţă dacă, fiind cazat cu echipa lui topografică într-o comună apropiată de frumosul oraş Piteşti, renumit şi pentru frumosul loc din natură, parcul numit Trivale, dar şi mai mult în acele timpuri, pentru idolul lumii fotbalistice, renumitul jucător Ozon. Fiind avansat în graficul lucrărilor, nu a refuzat invitaţia Secretarului Sfatului Popular a merge la o nuntă ţigănească împreună cu alte personalităţi din comună. Invitaţia le-a fost făcută de însuşi Bulibaşa, şeful suprem al şatrei, cel mai bogat, dar şi cel mai temut, de care şatra ascultă orbeşte, el având drept de viaţă sau moarte asupra supuşilor. Exista o disciplină de fier, demnă poate de invidiat şi la armată. Nu-ţi venea să crezi de ce sunt capabili aceşti oameni, veşnic puşi pe ceartă sau încăierări, în conflict cu legile. Cu toate că în fiecare campanie topografică, echipele erau cazate în locuri diferite, de-a lungul timpului la dispoziţie pentru fiecare lucrare, e drept că în cele mai frumoase colţuri ale ţării, Dellu era întrebat mereu de cei care lucrau în mod stabil, la birouri:
– Cum de îţi place atât de mult şi în special ca evreu viaţa asta ca de ţigan cu cortul, mereu şi mereu pe alte meleaguri? E drept că pentru noi a vedea aceste frumuseţi trebuie să plătim, dar o excursie e una şi veşnic pe drum e cu totul alta.
Dellu le răspundea de fiecare dată cu zâmbetul lui ce-i cucerea:
– Eu iubesc libertatea poate tot atât de mult cât ţiganii şi n-aş putea fi încorsetat stând în aceste încăperi deprimante, văzând zilnic aceleaşi ziduri cenuşii lipsite de viaţă. Sosise şi ziua în care după puţine ezitări, a răspuns invitaţiei, şi din curiozitatea de a asista la o nuntă ce diferea de cele obişnuite despre care auzise lucruri interesante cu privire la desfăşurarea lor. În plus dorea să se afle în relaţii cât mai bune cu oficialităţile locale şi unde mai mult decât la o petrecere oamenii devin mai apropiaţi. Auzise că nunţile ţigăneşti, în multe privinţe difereau de cele româneşti fiind în general foarte „domnoase”.
Pe la orele opt seara, ajuns la locul unde urma să se desfăşoare nunta, au fost întâmpinaţi cu onor de însuşi Bulibaşa, încadrat de câţiva tineri îmbrăcaţi în costume negre, cămăşi albe, cravate, totul oficial – specific ceremoniilor. Erau mulţumiţi şi recunoscători că li s-a aprobat să-şi instaleze tabăra cu corturile în apropierea comunei. Existau ordine de sus, în încercarea continuă de a-i stabiliza – neavând voie a se instala la întâmplare. Au fost instalaţi la o masă centrală şi repartizaţi la cine să îi servească cu cea mai mare atenţie ca musafirii invitaţi care îi onorau cu prezenţa. În viaţa lor nu văzuseră atăţia ţigani întruniţi, de la copii şi până la cei mai vârstnici, bărbaţii în costume negre, femeile cu frumoasele lor şapte fuste cu un colorit deosebit, având şiraguri de salbe înşirate formate din vechi monezi din aur – „cocoşei”. O muzică îndrăcită cum numai lăutarii o simt, plină de foc, mese lungi, încărcate cu bunătăţi de negăsit la liber. Nimeni nu întreba şi nici nu se întreba de unde şi cum şi le-au procurat în acele vremuri. Feţele de masă albe imaculate contrastau cu participanţii. Nici musafirii nu făceau deosebire de culoare sau naţionalitate conform egalităţii între oameni propovăduită intens de politica timpului cu toate că uşoare reţineri tot existau. Acestea erau totuşi bine mascate prin popularismul ieftin ce se practica.
Mirele şi mireasa erau încleştaţi într-un dans ameţitor. În jurul lor se dansa şi se aruncau bani spre mirii fericiţi în cantităţi demne de invidiat. De altfel, nunta era de invidiat în comparaţie cu nunţile ţărăneşti, care datorită timpurilor, deveniseră din ce în ce mai sărăcăcioase. Cu glas scăzut, fiecare dintre invitaţi se întreba cum aceşti participanţi la nuntă, frumos îmbrăcaţi, politicoşi sunt aceeaşi cu cei întâlniţi pe stradă, prin târg, pe unde nu-i găseai care furau, se încăierau, cerşeau pe la toate colţurile de stradă şi nu puteai să scapi de ei sau puradeii lor care ţi se agăţau de haine şi nu te lăsau până ce nu le dădeai ceva de pomană. Totul se desfăşura conform unui protocol foarte bine pus la punct. Mâncarea, băutura la discreţie, muzica, veselia se extindea pe măsură ce timpul trecea. Era o noapte minunată, atmosferă, totul în aer liber sub acoperişul cerului înstelat şi a lunii care avea un aspect deosebit la acel început de lună. Numai că spre ziuă, tot şi-au dat în petec. Unii înfierbântaţi de băutură, aprigi, iuţi la mânie, au început scandalul. Înjurături, bătaie… Şi-au făcut prezenţa şi şişurile pe care ştiau să le mânuiască bine. Invitaţii s-au ridicat de la mese având protecţia Bulibaşei care după ce i-a condus spre ieşire, a trebuit să facă apel la toată autoritatea lui spre a-i potoli şi readuce la ordine. A fost prima, dar gândind şi ultima dată, când Dellu a participat la o asemenea sărbătoare. Nu exagera în aprecieri şi realiză că în lumea lor, cu legile lor nescrise dar respectate cu străşnicie, ei se simţeau bine.
La câteva zile după nuntă, Dellu fiind acasă la gazdă având de calculat rezultatele măsurătorilor executate pe teren apoi a desena pe hartă toate schimbările intervenite datorită noilor lucrări de mare amploare efectuate în perimetrul lucrării lui, şi-a luat puţină pauză ieşind în curte spre a se relaxa puţin. În dreptul curţii se oprise o fată cam aproximativ de optsprezece ani, de o frumuseţe care i-a luat ochii din prima clipă, cu un corp parcă luat din cea mai răspândită revistă de modele, unduindu-şi şoldurile schimbându-şi poziţia de pe un picior pe altul în mod vizibil provocator cunoscându-şi puterile. Picioarele nu i se vedeau fiind ascunse de numeroasele fuste pe care le purta… Un păr negru ascuns de o basma, renumita salbă cu galbeni în jurul gâtului, i-au reţinut privirile mai mult decât s-ar fi cuvenit, cu admiraţie sau simplă curiozitate. A întrebat-o ce doreşte văzând-o că nu se mişcă din locul care se oprise. O privea admirativ şi nu-i venea a crede că o ţigancă poate avea un ten atât de alb, asemănător marmorei, iar de sub bluza ei, descheiată în mod ostentativ i se vedeau sânii ca, dintr-o neglijenţă premeditată. În loc să-i ascundă, de şi era o încântare să admiri asemenea sâni, ei cu greu erau reţinuţi în decolteu spre a nu se revărsa.
La început l-a întrebat dacă nu doreşte să-i ghicească viitorul dar, văzându-l zâmbind a neîncredere, a insistat să-l roage să o ajute cu ce poate spre a nu se întoarce la şatră cu mâinile goale, bani, alimente sau orice obiect. Dellu era impresionat de aspectul ţigăncuşei, frumuseţea, tinereţea şi intonaţia glasului ei care-i suna atât de frumos în urechi. A chemat-o în casă cu toate că ştia că e periculos. Putea să-i fure din casă, nu din lucrurile lui dar ale gazdei… I-a umplut sacul ce-l purta cu conserve de carne şi peşte, biscuiţi militari de război de care dispunea din plin, după care ea a plecat mulţumindu-i şi binecuvântându-l. Ascultând-o, nu şi-a dat seama când i-a luat mâna sărutându-i-o. Nu a mai dat importanţă întâmplării. A făcut o pomană şi gata. Era tare frumoasă, dacă ar fi fost alta, nu ar fi iertat-o să plece fără a-i da „de pomană” şi lui ceva din graţiile ei. Concepţii?
Au trecut două zile şi de atunci, în fiecare zi ţiganca era pe urmele lui. A oprit-o într-una din zile şi a întrebat-o:
– De ce te ţii după mine? Ea i-a răspuns simplu:
– Vreau să vă pot mulţumi din suflet şi să vă văd, ca apoi să plece mai departe pe drumurile şi scopul numai de ea ştiute. A revenit şi l-a rugat să-i dea voie să-i ghicească în palmă fără a-i plăti un ban. Cine credea în ghicit? A cedat la insistenţele rugăminţilor ei. A început să-i privească palma cu atenţie, ca apoi să-i spună câteva amănunte din viaţa lui, ea, o străină care nu avea de unde cunoaşte viaţa lui. Era o simplă potrivire sau într-adevăr ea îi citea cu pricepere date din trecutul lui? Şi-a ridicat privirea, şi privindu-l direct în ochi, mângâindu-i uşor mâna, să-i prezică noroc în viaţă, realizări dar şi greutăţi pe care le va învinge, toate desfăşurându-se ca pe un ecran în palma lui. O privea cu ochi de bărbat, nu avea reţineri nici în gânduri şi nici în fapt că e ţigancă. Avea un timbru al vocii atât de ciudat, de învăluitor, un fel de a se prezenta îngrijit, curat,plăcut şi cald, încât simţindu-i căldura mâinii ei, gândurile au plecat mult mai departe, dar s-a oprit la timp. Ce-mi trece oare prin cap? Doar nu o să mă încurc cu o ţigancă! Atunci i-au revenit în minte povestea fiului vecinului lor care a fost subjugat de dragostea pentru o ţigancă şi rezultatul ei. A alungat gândurile ispititoare cu greu dar ferm hotărât lăsând-o să plece, dăruindu-i câteva alimente.
A revenit din nou a doua zi. A invitat-o în casă, şi a rugat-o să-i povestească puţin despre viaţa ei care o ducea în mijlocul şatrei şi care erau legile lor. A ezitat, aşezată pe un scaun lângă el dar văzându-l cât de mult insistă, a cedat rugăminţii şi a a promis că-i va povesti sincer şi îl roagă să-i dea crezare adevăratei ei poveşti. După ce cu greu a oprit declanşarea unui puseu de plâns, nu ştia dacă să-i dea crezare sau să intre şi el în teatru şi prefăcătorie. S-a calmat… Revenindu-şi şi-a şters lacrimile cu poala fustei, după care, cu o voce slabă, tremurând din tot corpul, a început a povesti:
– Domnul meu, mă văd în urmă cu mulţi ani, copil la o casă mare, cu părinţi care mă adorau, răsfăţau şi-mi dăruiau tot ce visăm. Într-o zi, ieşind în stradă după o minge aruncată peste gard, am fost ademenită de o ţigancă aflată în apropiere, să merg cu ea la un magazin de unde să-mi cumpere o rochie frumoasă. Am urmat-o şi de atunci, m-am pricopsit cu alţi părinţi, mulţi, murdari şi care mă băteau zilnic nedându-mi decât puţină mâncare cu care să rezist până a doua zi. Pentru a-mi obţine mâncarea mă trimiteau împreună cu alţi puradei la furat sau la cerşit fiind învăţată cum şi în ce fel să procedez. Lecţiile erau zilnice, în folosul productivităţii şatrei. Nu-mi mai amintesc prin câte suferinţe am trecut. Ştiu doar că împlinind vârsta de şaisprezece ani, am fost considerată una dintre cele mai frumoase fete din şatră.
Dezvoltată armonios, plăcută la port dar şi la vorbă, admirată de băieţii şatrei care începuseră să se bată pentru a fi în graţiile mele. Într-una din serile când Bulibaşa, ca de obicei băuse mai mult spre a-şi îneca nemulţumirile, văzându-mă pe lângă cortul lui, m-a chemat înăuntru şi mi-a spus:
– Trebuie să-ţi începi şi tu viaţa! Ai crescut mare, eşti frumoasă, ai un corp de zână şi primul om care are toate drepturile de viaţă asupra ta sunt, precum ştii prea bine, numai eu. Cine ar fi îndrăznit să se opună şi cum?
Dellu nu a crezut-o. Bulibaşa nu are un asemenea comportament în şatră. Cred că acesta era o excepţie. A lăsat-o să continue făcând-o să creadă că îl interesează. Mi-a smuls fustele dezbrăcându-mă, m-a tras-o spre salteaua lui m-a deflorat în plânsetele şi ţipetele mele auzite de întreaga comunitate de ţigani. Cine ar fi avut îndrăzneala, curajul de a-l opri? El era Dumnezeul lor şi nu era pentru prima dată când fetele erau sacrificate.
– M-a chinuit toată noaptea iar la ziuă mi-a ordonat ca în fiecare seară să vin la el că altfel mă omoară. „Tu eşti a mea şi nimeni din şatră nu se va atinge de tine. Altfel îi va omorî şi pe ea dar şi pe acela care va îndrăzni să i se pună în cale. Atunci când eu voi spune sau atunci când alta va fi preferata mea, deci alta urmându-ţi la rând, abia atunci îţi vei putea oferi corpul tău celui care va fi în stare să te cumpere pentru preţul cerut de mine”. Norocul meu a fost că nu a durat prea mult, alteia venindu-i timpul a fi sacrificată, pe măsură ce Bulibaşa vedea în ea împlinirea şi sosirea timpului. Fiecare trebuia să-şi dea tributul jertfindu-se stăpânului. Asta nu însemna că avea voie să-i permită vreunuia din şatră să se apropie de ea, cu toate că erau mulţi care ar fi dorit-o. Aveam, povesti în continuare un băiat frumuşel foc care se ţinea de mine, mă ajută când îmi era greu şi numai cine nu voia nu citea pe faţa lui cu ce ochi de îndrăgostit mă privea. Atunci când a ajuns la urechile Bulibaşei, acesta l-a chemat pe băiat la el în cort, la bătut cumplit, i-a crestat faţa cu şişul şi l-a izgonit amintindu-i şi avertizându-l că de va mai auzi că se ţine după ea înainte de a încuviinţa el acest lucru, îl omoară.
Dellu a oprit-o din povestit, i-a dat un păhărel de lichior,care fiind dulce i-a plăcut. A întrebat-o apoi:
– Asta în interiorul şatrei dar în afară?
– Domnule, dar cine se uită la o ţigancă ca mine? Şi eu sunt om dar, cine s-ar încurca cu o cerşetoare.
Dellu, curios din fire dar şi surprins de povestea ei continuă să o întrebe:
– Eşti sigură că nu e totul doar o poveste de adormit copii?
A început să plângă şi printre suspine i-a răspuns:
– Vedeţi cum nu sunt crezută? Nu toţi sunt mincinoşi nici în lumea noastră la fel ca şi în a dumneavoastră. Există păduri dar nu lipsite de uscături!
– Ai căutat vreodată să mai afli ceva despre adevăraţii părinţi?
– Nu am avut altă posibilitate decât a întreba printre bătrânele şatrei dar au trecut atâţia ani… În plus, cine i-ar recunoaşte? Au schimbat atâtea locuri de-a lungul vremii încât cine mai putea spera într-o minune de a-i reîntâlni. Credeţi că în lungile mele nopţi de chin nu m-am gândit la bieţii părinţi cât de mult m-au căutat îndureraţi de pierderea copilului lor? Poate că s-au resemnat de mult, poate că pierderea copilului i-a lăsat cu sufletul o rană de nevindecat pentru tot restul vieţii.
Dellu constată cu plăcere dar şi cu o teamă nedefinită că se instalase între ei o oarecare apropiere în ciuda faptului că nu era sigur că nu-i o poveste ţigănească.
Au mai trecut câteva zile în care nu a mai venit. Îi pregătise o nouă rezervă de conserve, era dornic de a termina campania cu bine şi a se întoarce la casa lui. Gazda lui Dellu îl invitase la nunta unei fete dintr-o comună învecinată pe care vroia să o cunune dar el a invocat că e în aşteptarea unei comisii de control şi nu are timp. Şi astfel, după o seară prelungită cu şpriţuri multe băute împreună cu câteva din oficialităţi ale comunei, puţin obosit, a rămas acasă pentru refacere. Atunci a venit din nou, destul de devreme, ţigăncuşa, lui cum îi plăcea s-o alinte. A servit-o cu lichiorul care-i plăcea pentru că era dulce, l-a băut şi pe al doilea, şi când a servit-o şi cu un pahar de vin, a observat-o că e marcată. I-a fost ruşine să spună că nu apucase să mănânce nimic fiind pe stomacul gol, de dimineaţă. Când s-a apropiat de ea şi a strâns-o în braţe, a constatat că nu întâmpină nicio împotrivire, ba chiar mai mult, parcă aştepta tremurând să se petreacă ceva cu ea. Cum Dellu se înfierbântase şi el, a continuat s-o mângâie, s-o sărute, să o caute pe peste tot… Încinşi, nu şi-au mai dat seama când, dezbrăcaţi la piele, s-au iubit cu intensitate, ea dăruindu-se cuprinsă de focul arzător care o mistuia de mult timp.
Două zile şi două nopţi nu a mai părăsit casa. Mâncarea îi era adusă de unul dintre militarii care răspundea de bucătăria echipei. Prin acesta a comunicat celorlalţi militari că sunt liberi pentru instruire, odihnă, curăţenie şi refacerea forţelor pentru săptămâna următoare… care se anunţa destul de grea. Totul în taină. Dispăruse pentru cei din comună fără urmă. Perdelele trase şi uşa închisă. Lui Dellu nu-i mai trebuia o altă aventură cu toate că multe din fetele cunoscute îi puseseră gând rău. De ce nu ar pune mâna pe un ofiţer? În ceea ce priveşte gazda, după un început furtunos, nu o mai căuta fiind şi periculos… iar acum, era mulţumit luând cât mai mult din relaţia fierbinte cu tânăra care nu ştia ce să-i mai facă spre a fi mulţumit şi să nu o alunge de lângă el. Atunci când el o dorea, îi stătea la dispoziţie manifestând un devotament neîntâlnit în viaţa lui aventuroasă. Venea la Dellu când acesta dorea, la orele înserării spre a nu fi văzută. Se îmbrăca ca de sărbătoare la fiecare întâlnire, şi îi era ca un câine credincios în apropiere aşteptând doar un semn al lui. Timpul, prieten şi duşman a ajuns la sfârşit, lucrarea se terminase şi urma să-şi schimbe locul într-o altă lucrare. Ar fi fost nedrept să nu fi recunoscut că-i devenise dragă. Cât de greu devenise a-i spune despre plecare.
– Voi lipsi un timp după care voi reveni…
S-a uitat la el lung, cu mâhnirea citită în ochi şi în suflet. Plângând cu suspine i-a spus:
– Am ştiut de mult că va veni şi ziua asta. Nu putea ţine toată viaţa, cu toate că mi-aş fi dat şi viaţa pentru tine la nevoie. Am încercat să mă obişnuiesc măcar cu gândul, dar… am amânat mereu imaginea clipei despărţirii. Am ştiut că voi plăti scump îndrăzneala de a-mi ridica ochii la un om cu un rang atât de înalt pentru mine, dar, nu m-am împotrivit soartei. Vezi? Eu care ghicesc soarta altora, nu mi-am putut-o ghici pe a mea. Înţeleg că am beneficiat de ceea ce nici în cel mai fericit vis al meu n-am realizat şi pentru tot ce a fost, eu îţi mulţumesc! Te voi ţine în sufletul meu tot restul vieţii mele cu dragostea cu care numai o ţigancă poate iubi un bărbat. Mi-ai dăruit cele mai fericite clipe din chinuita mea viaţă, clipe care-mi vor ţine tovărăşie tot restul vieţii mele, iar când voi fi singură, le voi retrăii pe fiecare în parte, doar în sufletul meu. După ce i-a sărutat mâinile care-o mângâiaseră de atâtea ori, a fugit spre a nu o mai vedea cât era de distrusă. Mult timp după ce plecase, fiorii voluptăţii abia trecute dar prezente în trupul lui îl cuprindeau în mantia lor. Niciodată nu reuşea să sature unul de altul atunci când începeau nopţile lor, iar când se terminau doreau mereu a le continua. Aşteptau înfioraţi revederile, repetarea iar şi iar, fără sfârşit.
Din spusele ei, educaţia pe care o primise în şatră, era dirijată spre realizarea scopurilor comunitare şi se ştia că pentru a o obţine se cerea o sumă foarte mare, pe drept revendicată. Bulibaşa răspundea de fixarea zestrei iar ei nu-i rămânea altceva de făcut decât să-şi aştepte într-o supunere totală soarta. Au trecut în fugă un număr de ani. Lucra la periferia unui oraş, când, la picioarele lui, înecată în lacrimi de foc recunoscu pe „ţigăncuşa” lui! Surprins de repeziciunea cu care se petrecuse evenimentul, a ridicat-o în picioare, şi privind-o în ochi, a îmbrăţişat-o sub privirile întrebătoare ale militarilor care nu apucaseră să o îndepărteze de lângă aparatul unde lucra şeful lor, crezând că este vreo cerşetoare oarecare. Nu se schimbase aproape deloc. O basma neagră îi acoperea frumosu-i păr negru şi parcă-i întuneca frumosu-i chip, umbrindu-i şi zâmbetul ei… devenit atât de drag cândva. Ştergându-i lacrimile de pe ochii ei adoratori, aceasta a reuşit cu greu să-i spună:
– Domnul şi stăpânul meu, doar în gândurile mele mai speram la ceea ce părea imposibil, să te mai revăd măcar odată!
Dellu le-a dat liber militarilor, miraţi că stă de vorbă cu o ţigancă. A invitat-o la o cofetărie unde sub privirile mirate sau contrariate ale vânzătoarei a ascultat povestea celor întâmplate după plecarea lui din comună. Conform promisiunii, Bulibaşa a vândut-o pe un preţ bun celui care o iubise din copilărie. Muncise ca un rob spre a putea agonisi banii ceruţi pe ea şi reuşise să fie a lui într-o nouă viaţă împreună. Acesta nu a întrebt nimic. Ea era îngerul lui păzitor. Dar totuşi, cu timpul a mirosit ceva. După ce a bătut-o măr a mărturisit că „s-a iubit un domn”… Cei din şatră au vrut să o omoare pentru trădare, dar Bulibaşa a fost forţat să o ierte, în urmă şantajului la care a fost supus.
– Dacă-mi face ceva, eu îl denunţ la poliţie pe Bulibaşa, unde ţine aurul topit al şatrei. Aceasta ar fi dus la arestarea lui şi cine putea prevedea ce soartă ar fi avut şatra fără cel care-i conducea. Averea întregii şatre se afla sub formă de lingou topit şi introdus în oiştea de la căruţa Bulibaşei, cel care administra nu numai viaţa lor, dar şi fructificarea furturilor care se transformau imediat în aur. Era rezerva supravieţuirii în caz de urgenţă.
Nimeni nu a putut înţelege cum a aflat ea acest secret ştiut doar de cei câţiva bătrâni, ajutoarele imediate ale Bulibaşei. Poate el beat îi mărturisise? Poliţia îl arestase de nenumărate ori, îl cercetase cu metodele moderne de care dispunea dar niciodată nu putuse afla în ce constă şi unde-i depozitată toată averea şatrei. Dacă-l descopereau, aurul l-ar fi confiscat şi apoi l-au fi condamnat la ani grei de temniţă, deţinerea aurului ăn acea vreme fiind un delict deosebit de grav. Şatra ar fi rămas fără conducător sau ar fi dus la lupte interioare necruţătoare pentru ocuparea acestei înalte funcţii.
– Trebuie să-ţi spun că nu te-am uitat o clipă, fie bună, fie rea. Dar gândul că am iubit şi am fost iubită de un boier, fie măcar pentru o clipă, o iubire Domnească, m-a făcut să mă simt şi eu un om şi nu doar o simplă ţigancă. Destul o clipă spre a nu te uita o viaţă! Te voi iubi până-n ultima clipă a vieţii, sufletul meu te va reţine până la moarte şi de acolo mai departe!
A fugit apoi cu aceeaşi grabă cu care se apropiase. O chemau, poate, noile-vechile îndatoriri. Soarta…
