Construiseră școala exact în coasta bisericii reformate.
Alta nu mai găsiseră prin apropiere . Iar programul la cîrciumă era scurt, nene.
Din timp în timp pastorul mic și gras ieșea în pragul bisericii cu ochișorii lui porcini îndreptați către școală și către chiotele noastre nesfîrșite . Și în fiecare zi îi dădea telefon directorului nostru ca o parascovenie să îi comunice oficial că la noi începuse răzmerița și că URMA să sune și la poliție.
Dar eram înainte de sfîrșitul zilei de chin.
Timpul stătea chircit și fără răsuflare în sala de clasă , așteptînd un clinchet argintiu eliberator.
Obiectul respectiv avea să ne readucă la viață pe toți iar pe madam Victoria să o elibereze din brațele unui amant bătrîn și bubos fiindcă în zece minute îi pleca trenul fără să o ia și pe ea, învățătoarea aspră a ULTIMULUI cuvînt.
Și eu eram curios de felul în care se purta acasă cu cei din jur . În civilie, că așa mă învățaseră militarii să îi spun pe TĂCUTE.
Oare o fi avut casă ca la bunica?
Colegii începuseră să își părăsească repede băncile în timp ce eu îmi umpleam tacticos ghiozdanul purtat în spinare ca Isus crucea.
Cel pe care aveam să îl port la deal, cincizeci de metri, pînă la dealurile care zăgăzuiau satul, după care să fac dreapta spre casa mea de lîngă gardul de sîrmă ghimpată al unității militare la a cărei margine locuiam fără să fi fost prezent, indiferent de sezon.
Doar tanti Sabina din București mai venea și se punea jos pe marginea scurgerii care ne ocolea cu grijă, rîzînd și țipînd că noi trei locuiam la Radio Șanț.
Uitînd cu totul de balta din fața geamurilor și de nenea Clement, prietenul ei din capitală.
Gata, terminasem cu descîntatul ghiozdanului pentru ziua respectivă.
Pe drumul din afara satului făceam doar jumătate din timpul pe care mi-l lua cel care se scurgea prin comuna plină de priviri întrebătoare.
Dar Gogoașă și Clinciu nu mă lăsară să plec și mă întrebară dacă nu vroiam cumva să îi însoțesc pe drumul care ducea prin așezare.
Bine. O plimbare cu cei doi colegi nu avea să îmi strice la imaginație.
Am luat-o către ieșirea din comună care dădea către unitate.
Nu aveam să pierd nimic.Îmi țineam chiar și mîinile în buzunar.
Doar că unul din colegi mergea în direcție opusă locuinței lui dar chestia asta nu m-ă neliniștit prea tare.
În dreptul unei case uscate și subțiri ca o mînă de vrăjitoare , cei doi prieteni se opriră și îmi spuseră că trebuiau să treacă pe la un prieten care locuia exact acolo.
-Nu intri cu noi un minut?
Mă asigurară că nu aveam să stăm mai mult de cîteva clipe așa că am intrat înăuntru cu zîmbetul în apropiere.
Pe hol și în cameră domnea o beznă fără strop de simțire.
Prietenul lor era un uriaș cu pete imense pe față și trei degete lipsă și stătea rezemat de o masă imensă din lemn galben.
Cei doi îmi făcură loc în față ca la teatru, ca să nu scap locul din apropierea prietenului lor.
Dumnezeule mare , era un lepros.
Auzisem de boala aia cumplită și că de multe ori se lua fără să te întrebe. Colegii vorbiră cu el cîteva minute după care rămaseră tăcuți. Li se terminase benzina. Venise rîndul meu, cred.
Ei doi nu mai aveau nimic de spus.
Și-au luat la revedere de la uriaș după care îl priviră încîntați cum se îndrepta către mine.
Pe mine mă cuprinsese o milă imensă așa că m-am repezit înaintea lui și i-am strîns mîna  cu dorința sinceră de a-l ajuta. Să-l scap de pete și să-i pun degetele la loc.
Și chiar cu degete lipsă, mîna lui era caldă ca o pîine scoasă din cuptor.
Nu mai îmi păsa. Devenise fratele meu.
Ajuns afară, aveam să îmi promit să mă spăl îndelung pe mîna cu care îl salutasem pe uriaș.Între timp colegii mei erau departe.
Nu mai prezentam interes de vreme ce nu îmi fusese teamă de amicul lor.
Ajuns acasă, aveam să uit să mă mai spăl îndelung.
Cred că am făcut-o ca de obicei, în grabă și neatent.
Nu de alta dar se apropia vacanța mare.
Și bunica mă striga dinapoia Oltului.