A spune „castel“ şi „Spania“, obligă parcă la completarea cu sintagma „de nisip“. Aidoma clişeelor despre corrida şi flamenco, şi-n cazul castelelor vehiculăm o expresie-automatism care simplifică imaginea, dar strâmtează panorama, tulburând tabloul general pe care ni-l oferă Spania modernă, complexă şi superbă. Rostit în urechea unui catalan, cuvântul „castellers” provoacă însă cu totul altă asociaţie, trezind emoţie, mândrie şi entuziasm. Un castell catalan nu are nimic în comun cu vremelnicia construcţiilor din pleava plajelor Mediteranei, căci prin oraşele Cataloniei „castelele” sunt piramide din corpuri umane, înălţate de sărbători prin pieţele centrale, sfidând legităţile naturii, adevărate turnuri vii, uimitoare edificii care taie respiraţia miilor de gură-cască, sculptate parcă în sensibila materie a cărnii vii, asezonate cu ingrediente precum tenacitate, voinţă, încredere, curaj.
„Sunt harnici şi încrezători, nu contemplativi. Dacă se-ntâmplă să contemple cerul într-o pauză de lucru, îl privesc ca pe un loc de odihnă binemeritată după munca prestată pământului şi nu obişnuiesc să-şi pună întrebări despre stele. Pietatea lor este senină şi optimistă: cred în acel ceva bun care străluceşte cu claritate atât pe pământ cât şi în cer şi îl iubesc pe măsura bunăstării intime pe care le-o oferă”. Aşa îi portretiza pe catalani scriitorul Juan Maragall la 1904 în eseul „Alma catalana”. Pasajul descrie perfect modul în care catalanii se definesc ca punte între sol şi văzduh şi – de ce nu? – ca turn sau castel.
Ca printr-o minune, piramida acrobatică care încheia pe vremuri numerele de dans cu bastoane şi spade de prin provinciile Nordului – Leon, Castilia şi Aragon – a supravieţuit propriului ei pretext. Demult nu se mai practică ritualicele balls de bastons, dar, în schimb au luat un avânt miraculos întrecerile în arta de a construi turnuri de oameni cât mai înalte.
Participanţii se caţără pe umerii celorlalţi, compunând un turn din ce în ce mai înalt, care străpunge, semeţ, cerul. După unii avem de-a face cu o acţiune inspirată din creşterea plantelor, un ritual al fertilităţii, omagiu adus zeităţilor recoltei sau spiritului veşnic al pământului. Alţii sunt de părere că e un mod tipic catalan de a introduce în spaţiul eminamente relaxant al ocaziilor festive un element cu totul diferit, anume concurenţa şi ambiţia, trăsături fără de care poporul lor nici că se poate imagina.
Deşi obiceiul de a înălţa castele umane se întâlneşte şi prin unele localităţi din Italia, Maroc şi India, capitala incontestabilă a acestui obicei bizar şi periculos rămâne orăşelul catalan Valls. An de an, cu ocazia Sărbătorilor locale dedicate Sfântului Ioan, cele două cete rivale (colles în limba catalană) deschid oficial aici sezonul „căţărărilor”. Confruntarea are loc până la sfârşitul lunii octombrie, de Sfânta Ursula. Un astfel de „club” are uneori nu mai puţin de şase sute de membri! Majoritatea participanţilor pune umărul, la propriu, consolidând baza piramidei, fundamentul care poartă numele de „pinya”. Marea de oameni se topeşte într-o bază imobilă, om lângă om, mărginită de „pionii” care împing din lateral masa compactată, ca nişte adevăraţi contraforţi de catedrale. Urmează două cercuri solide, aşa numitele „manille”, peste care se construieşte trunchiul propriu zis, „el tronc”. Între bază şi vârf e dispus „el pom de dalt”, cupola întruchipată de regulă din copii. Deasupra ei se dispune „anxenta” adică puştiul din vârf (în catalană enxaneta, termen derivat din veleta, înseamnă giruetă). Pruncul de obicei nu are mai mult de cinci-şase anişori.
Vestimentaţia simplă şi practică, compusă din pantaloni albi, cămaşă în culorile echipei, brâu şi batistă roşie cu buline albe, este aceeaşi de trei sute de ani. Cel mai important accesoriu rămâne însă brâul, care serveşte atât stabilizării zonei lombare, cât şi ca suport pentru mâinile şi picioarele „alpiniştilor” desculţi. De maximă importanţă sunt persoanele din inelele intermediare, fiecare din una până la patru persoane (bărbaţi, femei, adolescenţi). Şi nu, nu e nimeni gimnast profesionist! Sunt cu toţii vecini sau rude, cu constituţii fizice din cele mai diverse. Cu toate astea, fiecare îşi are rolul său şi toţi sunt indispensabili. Nu se fac discriminări de sex sau vârstă.
Recordul pe înălţime, de zece etaje e imposibil de suplimentat. În schimb se dezvoltă tot mai mult obiceiul de a imprima mişcare construcţiilor, aşa că mai nou se practică deplasarea pe străzi. În Tarragona există echipe de castellers (mai scunde) care s-au specializat în a urca şi coborâ treptele catedralei în formaţie completă, pe verticală!!
Piramidele se clasifică după numărul de etaje şi după cel al persoanelor care compun un nivel. Există un tabel oficial – Tabla de Puntuaciones Unificada 2010 – pe baza căruia se notează şi punctează castelele umane în funcţie de nivelul lor de dificultate. Un”trei de şapte” este aşadar un castell cu şapte etaje, fiecare din inele fiind compus din trei persoane. Se zvoneşte că pe la 1870 s-ar fi atins recordul incredibil al unui castel de „patru cu unsprezece” şi al unui „turn de şapte”. Legendă?
La fel ca în orice ierarhie socială, funcţia de susţinere e completată şi de cea de amortizare a eventualelor căzături, „posturile” inferioare fiind şi cele mai riscante. Sporadicele accidente soldate cu prăbuşirea edificiului provoacă victime şi ruperi de oase – în special clavicule – cu precădere în rândul susţinătorilor de la bază. Potrivit unei statistici din anul 2005, circa 96 % din castelleri nu au căzut niciodată şi, în general, rata accidentărilor se situează în jurul a 3%. Doar trei cazuri s-au soldat până acum cu moartea unor castelleri. În august 2013, un tânăr de 40 de ani a suferit o fractură cervicală superioară în urma unei astfel de nefericite surpări.
Odată la zece ani, cu ocazia decenalelor, pe data de 2 februarie a fiecărui an care se termină în 1 (de exemplu 2001, 2011 etc.), orăşelul Valls se transformă într-o adevărată Mecca pentru toate cetele de „castelani” din Regiunea Catalonia. În astfel de ocazii, piaţeta centrală Plaça del Blat arată ca un cazan clocotitor, capitală incontestabilă a „castelelanilor”, care se-ntrec în a scruta cerul de la egal la egal, ochi în ochi.
Începută în anul 1791, tradiţia încă tânără a acestor întâlniri a dus multă vreme o existenţă de nişă, rezumându-se strict la graniţele localităţii Valls. Abia la începutul secolului al XIX-lea, obiceiul de a înălţa turnuri, coloane şi piramide umane a luat avânt şi s-a răspândit în învecinatele regiuni Penedès şi Tarragona. Odată cu dispariţia dictatorului Franco, care nu încurajase defel adunările publice neoficiale, fenomenul a înregistrat un adevărat boom şi s-a extins rapid din zona rurală înspre marile oraşe, culminând cu capitala Barcelona.
Începând cu luna noiembrie 2010, tradiţia construirii de turnuri umane a fost inclusă oficial de către UNESCO în patrimoniul cultural al omenirii. La ora actuală castells au devenit un simbol al identităţii catalane, cu importanţă cel puţin egală celei acordate dansului lor naţional sardana (o variantă de horă).
Interesant este faptul că atât sardana cât şi castells au la bază acelaşi ideal al autodepăşirii individuale şi colective, solidarităţii şi integrării tururor membrilor comunităţii într-o matrice culturală unitară. Nu este o întâmplare că tocmai catalanii au adoptat aceste forme de folcor cu pronunţat caracter de grup, căci poporul lor dârz este vestit pentru atenţia pe care o acordă forţei şi curajului, dublate de seriozitate şi echilibru. Força, Equilibri, Valor i Seny (forţă, echilibru, curaj şi responsabilitate) este deviza castellerilor, rezumând calităţile de care trebuie să dea dovadă fiecare membru. Ideea centrală a doctrinei catalane este dealtfel aceea că numai împreună se poate răzbi până la cele mai înalte ţeluri.
Exprimat prin cuvintele poetului Juan Maragall, catalanii, popor situat la intersecţia dintre Pirinei şi Mediterană, împrumută de la ambele forme de relief deopotrivă uscăciunea rocii cât şi claritatea mării. „Pământul catalan este dur, dar recompensează: astfel, fiii săi învaţă să-l prelucreze din nevoie şi sunt stimulaţi cu recompense: sunt obşnuiţi cu triumful şi cu truda. Munca lor e veselă; lucrează cântând, iar muncind şi cântând coboară la marea care-i atrage cu promisiunea unor noi victorii şi cu ecoul cântecelor ei. Astfel, catalanii sunt deopotrivă duri şi expansivi, pentru că iubesc pământul şi marea şi sunt capabili să înmulţească produsele pământului. Nu ştiu nici să slujească, nici să comande pentru că, graţie triumfului muncii directe, se simt egali; fiecare se simte liber, considerându-i liberi şi pe ceilalţi, mândru de libertatea sa. Atât de încântaţi sunt de libertatea lor încât le repugnă ideea de a o ceda, de a renunţa la o parte din ea în favoarea unei organizări sociale superioare. Fiindu-şi suficienţi, nu simt nevoia ei. Sunt cu atât mai sociabili, cu cât se simt mai puţin încorsetaţi de regulile convieţuirii. În fiecare catalan zace un anarhist.”
Superb, emoţionant şi, în acelaşi timp surprinzător de dur, aproape grosolan transpare acest portret literar al catalanilor, scăpat de sub condeiul unuia dintre poeţii lor cei mai iubiţi, părintele poeziei catalane moderne. Nici nu era altfel de aşteptat, din moment ce autorul însuşi a fost plămădit din acelaşi aluat contradictoriu! Dar continuarea portretului este parcă şi mai inspirată:
„Le place să pătrundă sensul până la punctul la care înţeleg totul exact, dar tot ce e de neînţeles îi tulbură: nu sunt ambiţioşi în a cuprinde absolutul. Obişnuiesc să râdă de tot ce nu pricep.” Şi continuă: „Catalanul îşi simte inima, dar nu-i percepe greutatea. Din acest motiv îl interesează mai mult istoria decât filosofia şi-şi iubeşte mai mult limba decât istoria. Dintre arte, gustă cu precădere muzica şi teatrul, pentru că sunt directe, nu-ncape ambiguitate în ele.” Aşadar, pe cine să mai mire că se simt atraşi de spectacolul acrobatic şi riscant al castelletelor, acea mixtură de dans şi acrobaţie, acompaniată de muzica vivace a instrumentelor de suflat, însufleţite parcă? Acompaniamentul muzical tradiţional, piesa „Toc de Castells” intepretată la fluier sau oboi, subliniază dramatismul evenimentului, punctând sonor fiecare etapă a procesului de „înălţare la cer”.
Adesea se fac confuzii între catalanism şi naţionalism catalan. Primul este un curent de gândire născut în secolul al XIX, sub spirit renascentist, orientat spre valorificarea tradiţiilor istorice şi recuperarea unicităţii limbii şi obiceiurilor catalane. Al doilea este o mişcare politică angajată, uneori cu tendinţe extremiste. Cu alte cuvinte, toţi naţionaliştii catalani sunt catalanişti, dar nu toţi catalaniştii sunt şi naţionalişti. În fapt, majoritatea covârşitoare a populaţiei adoptă o poziţie împăciuitoare, privindu-se ca parte intergrantă a Spaniei mari.
Revenind la spectaculoasele reprezentaţii cu castele umane, fireşte că ele n-ar fi posibile dacă nu le-ar preceda o lungă serie de antrenamente şi repetiţii tenace, ocazii în care fiecare participant deţine un post unic, clar definit. Totul este conceput sistematic, ca-ntr-o schemă organizatorică de întreprindere, cu fişă tehnică pentru fiecare angajat. La „munca de jos” se cere forţă şi rezistenţă, în timp ce pentru „managementul mijlociu” se caută calităţile de bun coechipier şi mediator. Pentru vârf, fireşte este indispensabilă flexibilitatea, rapiditatea reacţiilor şi echilibrul interior, pe lângă greutatea redusă. Fragedul vlăstar de la nivel înalt, care astăzi poartă caschetă regulamentară de protecţie, pune moţ piramidei, desprinzând pentru câteva secunde unul din braţe şi sprijinind cealaltă mână lejer în şold, într-un gest înrudit cu îmbrăţişarea cerului prin aripile unei păsări imaginare. Interpretat ca simbol al lucrului celui mai preţios, pe care comunitatea îl susţine şi-l arată cu mândrie, „supravieţuitorul” sublimează speranţa şi promisiunea în viitor.
La fel de anevoioasă ca înălţarea este şi desfacerea piramidei, când o fracţiune de secundă de neatenţie poate provoca un accident cu efecte devastatoare. Există şi variante inversate de înălţare, când se începe cu vârful şi se ridică inel după inel de la sol. În astfel de cazuri, efortul aproape supraomenesc al celor care ridică într-o încleştare inelele succesive duce cu gândul la truda şi martiriul purtătorilor de „tronos” de pe la procesiunile de Paşte de prin oraşele Andaluziei.
De parcă n-ar fi destul de riscant spectacolul în sine, unele echipe de colles obişnuiesc să paseze din mână-n mână o cană de vin, din care bea fiecare în timp ce susţine edificiul cu braţul celălalt. „Combustibilul” ar fi pasămite numai bun să-i scape de inhibiţii în momentul dezlegării finale.
Concluzia şi totodată esenţa sufletului andaluz rămâne aceeaşi, după cum bine zicea Juan Maragall: „Catalanul, sub toate aspectele e un tip direct, care iubeşte francheţea. Este rapid în reacţiile afective, dar nu le exagerează: nici trădător, nici martir. Dragostea sa cea mai durabilă este cea pentru libertate. A învăţat de la mare şi de la piscurile munţilor.
Esenţa sufletului catalan: libertatea.”
