Vanessa Beri, proprietara unei manufacturi de bibelouri din porţelan, o femeie de succes, cu o viaţă de familie de invidiat, a cărei existenţă este răscolită de dispariţia misterioasă a soţului ei, se trezeşte pe neaşteptate antrenată în tot felul de aventuri care o poartă de la clubul de noapte Five Stars, la alergările de cai de pe hipodromul din Granpauli, prin biroul detectivilor de la Poliţia Municipală şi până la reşedinţa unui enigmatic bogătaş din Colza. Un pistol şi o mare sumă de bani găsite întâmplător, o răpire şi câţiva admiratori pasionaţi, un automobil de lux furat şi numeroase escapade sunt numai o parte din factorii care implică pe cititor să caute dezlegarea misterioaselor întâmplări din roman.
———————————————————————————————-
(fragment din roman)
– Vreţi să bem o cafea împreună?
– La automatul de pe coridor, ca data trecută? l-am întrebat eu ironică.
– Răspundeţi-mi afirmativ, apoi vom hotărî împreună locul! zâmbi el şi luându-mă abia sensibil de spate, mă conduse spre locul unde-şi parcase maşina.
A urmat o călătorie a cărei durată m-a îngrijorat oarecum, drept care m-am foit necontenit în scaun. Nu voiam să-mi arunc nici o secundă privirile în spate, ca să nu-i atrag atenţia spre maşina condusă de José, care ne urmărea de la mică distanţă. Eric Lord, impasibil ca o mască de ceară, mânuia volanul ca un robot şi doar din când în când scotea câte un mormăit la adresa şoferilor inconştienţi şi a celor care le-au pus permisul de conducere în mână. A oprit, bineînţeles fără să hotărâm împreună, în faţa unei grădini cu gard de trandafiri înfloriţi şi mobilier din fier forjat vopsit în alb. Părea un colţ de rai. Mesele aşezate sub umbrare într-un fel de separeuri te ademeneau parcă să stai la o şuetă. Bătea un vânt uşor care scutura florile copacilor purtându-le în aer ca pe o ninsoare. Eric, fără să ceară meniul, a comandat două cafele cu frişcă. N-a aruncat nici măcar o singură ocheadă fetişcanei cu şorţuleţ şi fustă mini care se învârtea în jurul lui aranjând paharele şi tacâmurile. Înainte de a începe să vorbească, a tot îndoit în fel şi chip şervetul din pânză, răsucindu-l şi întorcându-l până când a scos din el o lebădă cu gâtul graţios şi coada înfoiată, apoi a tras de un colţ şi a aruncat indiferent şervetul desfăcut şi mototolit pe scaunul de alături.
– Mă socoţiţi flegmatic? Impertinent? Indiferent la suferinţele altora? E dreptul meu să mă arăt lumii aşa cum vreau. Mi-am construit o carapace care să-mi apere spatele osos şi burta vulnerabilă. Nu voi permite nimănui, mă auziţi, nimănui, să se apropie de inima mea ca s-o rănească sau s-o zgârie măcar! Nu intenţionez ca în viitorii douăzeci de ani, sau cât voi mai rezista în funcţia asta care mă face să mă simt Dumnezeu, să permit cuiva să-mi străpungă platoşa asta din oţel pe care o interpun zilnic între mine şi zecile de solicitanţi mincinoşi, prefăcuţi şi escroci care ajung cu jalba la mine în birou. Mame care-şi aruncă pruncii abia născuţi în scări de bloc, sau îi omoară în bătaie şi apoi vin să-mi ceară cu lacrimi în ochi să le găsim odraslele, taţi care-şi violează fiicele de câţiva anişori şi apoi ne imploră disperaţi să le găsim pe ele şi pe făptaşul care le-a batjocorit, bărbaţi care-şi înfometează soţiile până la moarte, sau le bat până le rup organele interne şi au tupeul să le caute la biroul nostru, neveste care-şi îngroapă soţii în grădină şi pe urmă, cu un aer nevinovat depun reclamaţie ca să facem cercetări…
– Lipsa de omenie a celorlalţi n-ar trebui să vă determine pe dumneavoastră să fiţi mai puţin om!
– Omul din mine nu mai există demult, stimată doamnă, eu sunt o uniformă fără familie, fără copii, fără supermarket, fără bricolaj, fără timp liber, fără cafea cu frişcă, spuse el aruncând o privire îngreţoşată spre paharul de care nu se atinsese. Puteţi pricepe asta? V-o spun cinstit, ca să nu vă faceţi iluzii. Şi în cazul că m-aţi înţeles cu adevărat, să hotărâţi dacă sunt sau nu persoana potrivită cu care doriţi să vorbiţi.
– Corectaţi-mă dacă greşesc: vreţi să-mi dovediţi că având de-a face cu criminali şi mincinoşi, vă temeţi să nu vă molipsiţi de la ei de aceste boli degenerative contra cărora nu sunteţi vaccinat? Ce să mai zică doctorii care tratează muribunzi? Să le refuze îngrijiririle de frică să nu se îmbolnăvească de moarte? Vă consideraţi lipsit de sistem imunitar împotriva răului? Aţi rămas doar o umbră justiţiară lipsită de omenie? Un aisberg care fuge mereu spre pol, ca să nu întâlnească Doamne fereşte în drum vreun curent cald?
– Doamnă Beri, aveţi darul de a prezenta stări anxioase glazurate în învelişuri poetice. E foarte frumos, numai că eu urăsc cuvântul “frumos”… Eu sunt din cei care spun lucrurilor pe numele lor adevărat, indiferent dacă asta place sau nu. Aţi venit la mine, da? Pentru ce? Nu fac parte din lumea dumneavoastră, sunt un om de acţiune întrupat într-un câine care adulmecă urme şi muşcă rău, nu un companion de conversaţie mondenă.
N-am luat în seamă vorbele lui. L-am întrebat cât timp îmi poate acorda şi a făcut un semn generos înspre undeva departe. Am început să-mi depăn povestea. Uneori vocea îmi tremura de emoţie, alteori nu-mi puteam reţine lacrimile, îi spuneam şi multe lucruri pe care le ştia deja, pe care le trăisem împreună în scurtele noastre întâlniri de la poliţie sau de la hipodrom, am încheiat cu arestarea lui Bruno şi în concluzie i-am cerut să-mi spună unde greşisem şi ce aveam de făcut pe viitor. Eric Lord mi-a sugerat că, deşi fusesem de câteva foarte aproape de a descoperi adevărul, m-am pierdut în detalii nesemnificative şi că la ora actuală practic tot n-am aflat cele două lucruri esenţiale care-mi răscolesc viaţa: pe de o parte cui datorează soţul meu bani, cine e persoana care îl urmăreşte şi de ce, şi pe de alta, care e legătura Alexiei cu întâmplările din ultimul timp, dar mai ales cu soţul meu. Cine i-a omorât pe Baltazar şi pe răpitorul meu nu era o chestiune care mă privea direct, rezolvarea acestui caz revenindu-i strict poliţiei. Detectivul mi-a sugerat să-l vizitez pe Bruno în arestul poliţiei şi să am cu el o discuţie lămuritoare. Înţelegeam că poliţia voia să se folosească de mine ca să afle cât mai multe ascultându-ne convorbirea. Bruno în mod sigur n-ar fi scos o vorbă. I-am spus în faţă lui Eric Lord ce gândeam despre ideea lui. Cât despre Alexia care se ascundea, cu sau fără motiv, detectivul considera că făcusem o mare greşală când am văzut-o pe coridorul clubului şi n-am invitat-o la o discuţie ca între două femei care iubesc acelaşi bărbat.
– Am anunţat poliţia. Eu am dat telefon în noaptea aceea. Speram să ajungeţi la timp ca s-o prindeţi. Apoi aş fi avut tot timpul să-i pun întrebări. Numai că
din păcate acţiunea voastră a dat greş.
Mă râcâia un pic exprimarea lui Eric Lord „două femei care iubesc acelaşi bărbat” şi mă întrebam în sinea mea cât ştie exact acest om despre trecutul lui Bruno şi despre prezentul lui Conrad.
– Mi-aţi mărturisit tot? Tot ce s-a întâmplat, tot ce aţi gândit, ce aţi bănuit, absolut tot?
– Cred că da, am răspuns tulburată de retrăirea evenimentelor.
S-a ridicat, s-a îndreptat spre ieşire, a lipsit câteva clipe şi s-a întors cu José.
– Dacă v-aş spune că tânărul acesta are asupra lui un revolver Magnum 357 Rhino înregistrat pe numele soţului dumneavoastră, că din acest revolver lipseşte un singur glonte, cel pe care l-am găsit în trupul răpitorului dumneavoastră, arestat de mine la hipodrom şi ulterior evadat în condiţii neclare, cel care a vândut un Porsche furat tocmai soţului dumneavoastră Bruno Beri, ce-aţi crede despre mine?
– Că blufaţi!
– Şi dacă nu blufez?
– Acest pistol i l-am dat chiar eu lui José a doua zi după comiterea crimei de la Club.
– Deci pistolul a fost la dumneavoastră în noaptea crimei?
– Da, adică la mine în seif.
– Aveţi un alibi convingător, cineva care v-a văzut, cu care aţi vorbit între orele douăzprezece şi două noaptea?
Am ezitat cam prea mult timp înainte de a răspunde. Fusesem văzută la club de Conrad şi de Flora, dar teoretic aş fi avut tot timpul să trag un foc de revolver.
– Nu încercaţi să vă găsiţi o acoperire! V-am văzut chiar eu lângă cadavru. Din fericire ştiu că nu sunteţi cea care a tras! Doamnă Beri, nu vreţi să vă lăsaţi de bibelouri care şi aşa se sparg transformându-se în cioburi nefolositoare şi să vă angajaţi la poliţie?
– E un compliment?
– Nu, e o propunere. Aveţi talent şi fler de detectiv. Am putea colabora.
M-am uitat lung la Eric Lord încercând să ghicesc dacă glumea sau nu. Părea serios. Redevenise chiar destul de distant şi trufaş.
– În ceea ce mă priveşte, o fac pentru că bănuiesc unde aveţi de gând să vă duceţi în zilele următoare şi e preferabil ca această vizită să nu o faceţi singură, chiar dacă aveţi o gardă de corp înarmată.
I-am cerut timp de gândire fără să-i promit nimic, iar el mi-a declarat că e aproape de rezolvarea cazului şi că eliberarea lui Bruno e numai o chestiune
birocratică.
– Sunteţi o roşcată plină de foc! mai zise Eric Lord, cu o inflexiune aproape omenească în glas înainte de a se ridica să plece, lăsându-mi impresia că ar fi vrut să spună mai mult dar, pentru că ştia perfect cum să-şi tempereze entuziasmul, prefera să tacă.
Privirea lui grăitoare îmi dădu fiori, dar n-am apucat să mă ambalez căci detectivul îşi examină grăbit ceasul şi zbură spre maşina lui, lăsându-mă în grija lui José.
– Salut! îmi strigă prin geamul deschis. Aştept un semn!
