În legătură cu toate nemulțumirile ce răbufnesc de câte ori vreun act – mai mult sau mai puțin oficial, dar provenind de la un oficial al Uniunii Europene – ne plasează în câte o categorie a doua, ca pe un fel de second-hand european, la limesul aspirației (și drepturilor) politice ale continentului văzut în unitatea sa, tot de atâtea ori, cât se poate de clar, am afirmat că reacțiile noastre nu aparțin acelui curent care s-a dovedit ca eurosceptic. Ci, dimpotrivă, e vorba de reacția firească a unei gândiri naționale care aspiră cu toate simțămintele sale spre europenism iar, dacă se revoltă, se revoltă împotriva acelor persoane și acelor fapte care provoacă euroscepticismul!… Împotriva celor care, încă minați de vreun egocentrism național cu tendințe de superioritate, nu-și dau seama că, eludând criteriile unei democrații reale și ale unui respect personalist pus la baza relațiilor internaționale, impunând diferențieri ce amintesc de regretabile năravuri de superioritate statală, subminează chiar organismul comunitar european pe care au pretenția că îl conduc.
Din acest punct de vedere, poziția mea nu este eurosceptică, ci doar una de înțelegere a euroscepticilor care iau această poziție, dar nu cu anumite tendințe de egoism statal în pragmatica intereselor, precum și acei lideri europeni care nemulțumesc. Ci doar a acelor eurosceptici care și-au dorit slujirea unei doctrine unitare comunitare, însă își dau seama că unele măsuri și tendințe, atât în planul vieții materiale cât și a drepturilor sociale, nu au destulă sinceritate spre a servi întreaga populație a continentului.
Asta trebuie să o spunem răspicat. Pentru că există în conclavul european poziții care înclină sau, oricum, chiar dacă nu se exprimă fățiș preferențial, conțin premise spre încurajarea unor elemente de dominație între guvernări. Există ca atare și nu este cazul aici să vin eu să dau exemple în această direcție de vreme ce fenomenul de euroscepticism a apărut în chiar interiorul organismelor Uniunii. Așa că mă mulțumesc să amintesc unele afirmații care pretind că însăși moneda unică Euro are mai multe afinități decât ar trebui cu Deutsche-Bank și că experiența implementării ei chiar în orice țară dintre cele mai occidentale (nu mai vorbim de cele la care se încearcă acum o oxigenare artificială și nici nu ne gândim la turbulențele pe care le-ar putea aduce sărăciei altora), a avut uneori rezultate împovărătoare, dacă nu chiar devastatoare pentru anumite economii sau anumite categorii sociale.
Pe asemenea criterii, acum, în prag de noi alegeri europene, în fața apropiatului bilanț pe care va trebui să-l facă cel mai perdant și mai superficial dintre Parlamentele care s-au perindat la Strassbourg și Bruxelles, în fața multor măsuri nesigure și redundante care au caracterizat legislatura ce se încheie, cred că e momentul să formulăm cu toții, limpede și cinstit, ce așteptăm de la viitoarea legislatură continentală. Să ne direcționăm sufragiul, fără obligații ascunse și fără oportunisme, ca un adevărat corp electoral al Continentului care vine să-și exprime civic opțiunile cu certitudinea egalității fiecărui vot exprimat, indiferent unde a fost exprimat, dacă e vorba de actul de opțiune la care subscriem în calitate de cetățeni europeni. Adică fie el, votul nostru european, depus într-o urrnă din Metz-Moselle, ca să dau prioritate marii prietenii europene bazate pe Alsacia și Lorena, sau prin preajmă, la Nancy, ori Bonn; fie el depus la Liege sau Luxembourg, ca să recunoaștem de unde provin cei mai buni (dar și cei mai mulți și mai bine hrăniți!) funcționari europeni; fie că ne referim la votul care vine cu tradiția culturală a unor centre precum Heidelberg, Sorbona, Praga și chiar Cluj, fie că ne referim la urnele din zone viticole ca la Porto, la Chianti, la Gâmza bulgărească sau la zaibărul Băileștean; fie că luăm locuri istorice de luptă ca Waterloo, Navarone, linia Maginot, Mărășești, Banska Bistrița, locuri turistice din Baden-Baden, din Cipru, din Malta ori de pe Valea Prahovei, sau chiar și locuri rău famate din astăzi mutata Rue des Charbonniers, Pigalle, St.Pauli, ateniana stradă Boucourestiou sau șoseaua de centură a Ploieștilor (că și acolo se votează la fel de democratic!), el, votul, să aibă aceeași valoare și aceeași încărcătură de voință civică, spre binele populației Europei!
Pentru că, dacă stăm și ne gândim bine la alegătorul nostru așteptat în mai să-și dea votul european, întrebându-ne ce știe el despre entitatea parlamentară pentru care votează, mă tem că-și va aminti doar măsurile coercitive ale pazei granițelor pentru care nu suntem în Shengen și, mai degrabă, pe cele restrictive ale accizelor la carburanți, sigiliilor pe cazanele de țuică, falimentării micilor producători de lapte de la văcuțe autohtone; ale restaurantelor care nu mai au voie la oliviere și la bicarbonat în mititei, ale referendumurilor a căror gravitate nu e percepută, a timorării unor creștini cu frica de Dumnezeu, nu neapărat de pretențiile îndreptățite ale invertiților, ci de prea marea atenție care se dă acestora în defavoarea normalității. Precum și, vorba recentă a Guvernatorului Băncii Naționale: riscul de a ajunge la o monedă unică a cărei valoare conferă țăranului român 80 de euro pensie; adică, nu mult peste abonamentul de metrou al convivului său la patrecerea acestei vieți, dar care trăiește în țări occidentale.
Or, când ajungi la un sufragiu universal de această amplă dimensiune, care trebuie să consolideze europeanului conștiința că Patria Unică a continentului său îi oferă certitudini pentru care merită să lupte și chiar să se sacrifice ca să și-o apere (acesta este, doar, și nu altul, sensul votului pe care-l dai pentru o guvernare care știi că te reprezintă!), atunci trebuie și să știi ce aperi, sau pentru ce lupți… Că doar n-o fi prost omul să lupte pentru măsurile restrictive, oricât de înțelepte ar fi ele!!!…
Avem, ca revers al medaliei, exemplul recent chiar al unor orânduiri foarte discutabile, dacă nu condamnabile, cum ar fi acum dispăruta Jamahirie a lui Gaddafi. Dictatorul a avut susținere până în ultima zi și, dacă n-ar fi deranjat anumite interese confesionale, ar fi fost mai greu de dărâmat. Fiindcă partea de populație care-l susținea știa clar că, de pe urma bunului comun pe care li-l administra acel regim dictatorial, aveau electricitatea, spitalele și învățământul absolut gratuite, nu existau impozite pe imobile și locuințe, iar creditele erau fără dobândă; falsificarea medicamentelor se pedepsea cu moartea, automobilele erau vândute la preț de fabrică, iar litrul de benzină costa 0,14$. Posibil să fie vorba și de unele aberații, impuse artificial; dar ne mai pasă asta când noi, în deplină democrație europeană, privim cum ni se duce bunul comun pe alte direcții, fără folos pentru cetățenii care-i sunt proprietarii de drept, la un mod nu numai speculativ, pe care legile pieții libere îl acceptă cu jumătate de gură; ci de-a dreptul sub semnul speculei ilicite, cea universal penală, care e și mama și sora și urmașa corupției, putând veni din toate aceste direcții?!
O asemenea întrebare dură și regretabilă se leagă de motivarea votului pe care-l dăm. Fie el și pentru Europa. Ea se conjugă cu sensul interogativ grav și nu caragealesc: „Eu pentru ce votez?!… Că doar n-o să ni se spună acuma că votăm pentru a ni se lăsa mititeii legali în Europa, sau pentru că au recunoscut brevetul cârnaților de aceeași sorginte cu Doamna Udrea!… Omul votează pentru un crez, pentru un interes, sau pentru că se regăsește reprezentat printr-un program de guvernare, așa că avem dreptul să ne întrebăm cum ne regăsim în programele europene pentru care votăm: Poate Europa aduce o ușurare substanțială și rapidă a împovărărilor noastre, sau o garantare a nivelului de trai? … Dacă spunem că da, am vrea să vedem un program concret de măsuri în acest sens. Sau, dacă nu pe un domeniu atât de larg, măcar pe unul mai restrâns, mai limitat, cum ar fi chiar și cel mărunt al proiectului de a se plăti pentru celulare un singur abonament european. Da, așa ceva concret și la obiect, dar mai încurajator pentru nevoile noastre decât telefonul. Orice: o ieftinire de benzină, de produse industriale sau de medicamente. Un deziderat economico-social propunând soluții concrete pentru care să spunem: Da, pentru așa ceva merită să merg la vot.
Iată, vorbind de medicamente, chiar că-mi vine o idee prin faptul că lipsa lor acută nu e niciodată o problemă de producție, ci de comercializare. Iar medicamentele, în mod cât se poate de antiumanist dacă ne gândim la etica și morala creștină a relațiilor comerciale, fac parte dintre produsele la care sunt permise foarte mari adaosuri comerciale, cred că, în mai toate țările europene. Ba, atunci când, cu chiu cu vai, se încearcă un minim de corelare cu bugetele populațiilor respective, te trezești că dispar, ducându-se pe alte piețe unde se vând cu un preț mai bun, ca și cum Schengenul ar fi numai pentru amărâții care au bani de călăuze, iar, în asemenea cazuri, picioru-n prag n-ar trebui pus.
Ei bine, o reglementare în domeniul acesta, un pachet de măsuri care să impună cât mai marea apropiere a prețurilor de piață cu prețurile de producție, o serie de restricții care să nu permită abuzuri pe principiul rapace: „când e vorba de sănătate omul dă oricât” și o suită de programe de finanțare cât se poate de încurajatoare și stimulativă a industriei de medicamente în fiecare țară, a intercesiunii brevetelor și a altor măsuri prin care să se recunoască marele adevăr de natură umanitară că medicamentul nu este o simplă marfă, adică nu este o simplă invenție comercializată conform legilor dure ale finanțelor și nu are nimic de-a face cu suratele sale cosmeticele. Ci: medicamentul este un bun comun care asigură starea de sănătate a populației continentului. Conjugând asemenea măsuri și deziderate exprimate deocamdată numai în acele acțiuni sociale ale Bisericii care își permite să facă apel la „înaltele îndatoriri etice din lumea finanțelor”; fundamentând teoretic un anumit prag pus comercialului față de elementele de securitate a populațiilor și ale ființei umane precum securitatea alimentară, a habitatului, a stării de sănătate, a aspirației la educație în tinerețe și la activitate îndelungată prin îngrijirea socială a senectuții, până când acestea devin drepturi legiuite într-o nouă concepție despre constituționalitate; făcând ca ființarea parlamentară să urmărească exact asemenea măsuri de descărcare fiscală a industriei de medicamente și de descurajare a adaosului antiuman în comerțul cu ele, nu credeți că s-ar creiona mai bine personalitatea guvernării unite a Europei, pe criteriile umanismului?… Doar, în diacronia definirii geopolitice a continentului nostru ca o entitate, acest umanism este unanim recunoscut drept cel mai important produs al gândirii ei!
Cândva, în ascensiunea sa, democrația creștină își punea asemenea probleme doctrinare; apoi li s-a năzărit unora nevoia de a pune accentul pe pragmatismul supunerii față de niște legi financiare care li se păreau mai populare decât aspirațiile spirituale născute din morala religiilor. Și iată că, până și în situațiile când respectăm statul de drept, tot nu știm exact despre ce fel de drept e vorba. Pentru că, tot mai mult, de la statul de drept umanitar, începem să eșuăm spre statul de drept fiscal; stat în care liderii cu viziunea politică a valorificării resurselor umane sunt înlocuiți de funcționarii care știu mai bine să le taxeze pe acestea. Iar problema bunului comun care, prin însăși natura lui nu produce taxe, ci produce direct capital și avantaje pentru cetățeanul-proprietar al lui, nu mai intră în atribuțiile nimănui, tocmai pentru că starea de confuzie aduce avantaje unor anumite cercuri spoliatoare.
Ideea mi-a venit întâmplător, printre altele. Căutând și eu, pentru a mă simți mai la rostul meu în calitate de cetățean al Europei, un argument superior celui al lărgirii abonamentului la telefonia mobilă. Dar tare aș fi fericit și tare m-aș simți motivat să merg la vot, dacă aș vedea în anumite programe electorale deziderate de genul: „UN COMERȚ CU FAȚA UMANA PENTRU PRODUSELE FARMACEUTICE CARE ASIGURĂ SĂNĂTATEA POERSOANEI UMANE” .
