„Cum îți explici că în România corupția crește exponențial? – Simplu! Corupția crește invers proporțional cu dezvoltarea economico-socială!”
Florea Dudiță
Scriitorul, omul politic Ion Heliade Rădulescu (1802-1872), membru fondator al Academiei Române, susținea că democrația și libertatea adevărată cer moralitate. Prin activitatea sa încerca să ordoneze haosul pe care-l numea și anarhie, pentru a crea echilibrul și armonia, atât în cultură cât și în politică, folosind formula: „Urăsc tirania, mi-e frică de anarhie!”
În ansamblu, gândirea politică românească are la bază o valoroasă moștenire de la strămoșii daci și romani care, în perioadele istorice respective era una dintre cele mai înaintate gândiri politice, precum legendarele gândiri ale lui Burebista, Deceneu – sfătuitorul lui Burebista -, Decebal, care s-au dovedit a fi și mari politicieni ai vremii respective. Gândirea politică românească, în multe momente din evoluția sa, a avut o dimensiune nu numai națională, ci și europeană. Dimensiunea europeană a gândirii politice românești o regăsim și la Neagoe Basarab, în lucrarea „Învățături către fiul său Teodosie”, apreciată pe bună dreptate ca fiind primul manual românesc de politologie, comparabil cu celebra lucrare „Principele” a lui Niccolo Machiavelli, ambele lucrări apărute aproape concomitent, la începutul secolului XVI. Atât o dimensiune națională cât și europeană a avut-o și gândirea pașoptistă românească; generația anului 1848 a creat și în Ţările Române o mare bogăție de idei și de doctrine politice progresiste. Astfel în concepția sa despre politică, Ion Heliade Rădulescu, urmând tradiția aristotelică, a definit politica „știința ce se ocupă despre binele material și moral al societății”. El considera că în perspectiva umanismului, adevărata valoare a unei națiuni este cea politică, căci erorile, chiar și cele fără voie, trag înapoi popoarele și le ruinează, „greșeala în literatură sau în politică atinge națiuni întregi”. În viziunea lui Ion Heliade Rădulescu, știința politică trebuie să respecte valorile morale, să slujească idealurile umaniste, sociale și naționale înaintate. Iar noi, în zilele noastre, simțim prea bine că abaterea de la moralitate, de la cinste definește corupția, ea reprezentând decăderea societății, depravarea propriului eu al individului.
Răsfoind ziarele acestor zile am găsit scris: „Philippe Gustin, ambasadorul Franţei la Bucureşti, care îşi încheie mandatul pe 30 aprilie, a apreciat că avalanşa de cazuri de corupţie la nivel înalt, descoperite de procurorii DNA, constituie un semnal pozitiv şi că exemplul anticorupţie trebuie să vină de sus. Totodată, diplomatul vorbeşte însă şi despre mentalitatea românească la nivel comun, de a da şpagă”.
De asemeni s-a publicat declarația prim ministrului cu privire la cererea de grațiere a finanţatorului „Stelei”, Gigi Becali, care are de executat o pedeapsă de trei ani şi jumătate de închisoare, după ce a fost condamnat, în 20 mai 2013, în dosarul schimbului de terenuri cu Ministerul Apărării şi a primit ulterior un spor de şase luni, după alte două condamnări, în dosarul „Valiza” şi în cel al sechestrării celor care i-au furat maşina. „Noi am căzut în nebunia asta în care toată lumea trebuie să stea la închisoare. Există cazuri, cum ar fi şi cazul lui Gigi Becali, în care, pentru interesul societăţii, ar fi mai bine să se recupereze cât mai mult din prejudicii decât de a ţine nişte oameni în regimul penitenciar. Regimul penitenciar este deja supraaglomerat în România şi asta e o problemă şi la nivel european”, a declarat prim ministrul. Adică, corupătorii (cei care se abat de la moralitate) ar trebui lăsați in libertate, doar recuperarea materiala contează, nu și cea morală? Dorim binele material și nu pe cel moral al societății? Spaga, acest viciu de comportament, caracterizat prin jefuire si abuz de putere, denumită nuanțat și bacșiș, mită sau șperț, poate fi făcut în beneficiu societății? Halal gândire! Și cum adică? Să nu mai fie dați pe mâna justiției toți cei care jefuiesc și eventual să și scape de confiscarea prejudiciului valoric adus României ? Vorba jurnalistului Cornel Nistorescu: „Numai cine nu vrea nu înţelege din acest citat esenţa mesajului: dacă ajung preşedinte vă promit că nu vă bag sau, după caz, că vă scot din puşcării; vă mai promit că veţi putea face numai ce vreţi…”
Spre elucidarea greșitei judecăți și intenții de acțiune, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, Martin Harris, a susținut, tot în aceste zile, că DNA, ANI, precum şi celelalte instituţii din sistemul judiciar „au reacţionat în mod ferm la fenomenul de corupţie din România, stabilind un principiu important, că nimeni nu este deasupra legii”. Fiindcă legile sunt cele care ne ajută să ne descurcăm în această realitate a vieții devenită atât de complicată, pentru ordonarea ei, pentru facerea acestei realități folositoare nouă.
Geneza acestui nărav dezonorant – șpagă – este de obârșie străină, nicidecum românească. Șpaga este un cuvânt rusesc și sârbesc, însemnând buzunar, adică să scoți bani din buzunar dacă vrei să obții ceva; mita provine din cuvântul slavon însemnând plată, adică trebuie să plătești ca să obții ceva; ciubuc – câștig obținut fără muncă, în mod ilicit, cuvânt turcesc ca și bacșiș care înseamnă sumă de bani dată peste plata cuvenită, pentru a câștiga bunăvoința sau protecția cuiva; șperț provine din germană, similar cu mita, bacșiș, însemnând un mănunchi de șperacle cu care deschizi ușile succesului. Românii au împrumutat aceste cuvinte, precum și modele de comportament. Constantin Rădulescu–Motru, filozof, om politic, personalitate marcantă a țării noastre din prima jumătate a veacului XX, atrăgea atenția: „Suntem un neam bogat în însușiri sufletești. Locuim pe un pământ mănos și unitar din punct de vedere geografic. Oamenii de vocație nu ne lipsesc… De două slăbiciuni cred că am suferit: De lipsa de încredere în virtuțile neamului și de ușurința cu care străinătatea era imitată. Poporul a fost împilat, despoiat și silit în multe rânduri să se îmbrace în hainele unor culturi nepotrivite firii sale”.
Năravul dezonorant a fost intens folosit în comunism, când omul de rând a fost obligat să-și ducă zilele în mizerie, privat de elementare mijloace de trai, într-o țară cu o economie bazată de principii utopice, fiind constrâns să-și procure cele necesare primind sau dând spagă, gestului alăturându-se, în acea perioadă, minciuna, furtișagul, fuga de muncă. Cetățeanul de rând și nu elita politică, se vedea silit să dea spagă ca să obțină alimente, acte notariale, locuință, dar și mașină, aparate de uz casnic, sau pentru diverse prestări de servicii. Bani și cadouri primeau și oamenii securității pentru diferite înlesniri, eliberări de pașapoarte. Garanta unul pentru tine (revenirea în țară), după ce obținea spaga pe care, de cele mai multe ori, o condiționa. Astăzi, această caracatiță cu tentaculele ei, cele șase mâini și două picioare pe care le folosește cu teribilă îndemânare, și-a extins spațiul de mișcare, oligarhii și politicienii corupți lucrează împreună pentru a-și menține și mări sfera de influență, iar „aspirațiile cetățenilor sunt călcate în picioare”. Nu așa s-a înțeles construirea edificiului mult așteptat, cel al unei Europe unite, construită solid, cu încăperi ale căror uși să fie toate deschise, ferestrele luminate și curate, din care să facă parte și țara noastră. Cred că trebuie să existe o hotărâre fermă de extirpare a celor care înlesnesc corupția și care au adus economia în faza unei boli aproape irecuperabile.
Citind articolele, mi-am amintit de „Ciocoii vechi si noi” cartea lui Nicolae Filimon (1819-1865), cu subtitlul Ce naște din pisică șoareci mănâncă. Adevărat este, cei care ne reprezintă astăzi sunt născuți din pisici „speciale”, având mentalitatea vremurilor în care au trăit.
Domnii ciocoflenduri ai zilelor noastre, dar nu numai ei, ar trebui să citească Prologul romanului respectiv – frescă a societății românești de la începutul secolului XIX. Amintesc că acțiunea romanului se petrece în timpul unui domnitor fanariot Ioan Gheorghe Caragea, fanarioții fiind cei care cuceriseră o mare influență politică și adunaseră averi considerabile și care ocupau funcții administrative foarte importante în Imperiul Otoman; ei erau Greci din Constantinopol, dispreţuiţi şi umiliţi de Turci, în stare de degradare morală şi politică, erau vicleni și efectuau negustorii josnice, murdare, în scopul agonisirii de sume mari de bani și bunuri. Și scrie Nicolae Filimon în Prolog: „Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frânele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț! Ciocoiul este totdeauna și în orice țară un om venal, ipocrit, laș, orgolios, lacom, brutal până la barbarie și dotat de o ambiție nemărginită, care eclată ca o bombă pe dată ce și-a ajuns ținta aspirațiilor sale”. Se recunoaște cineva în acest portret? În capitolul intitulat „Ce dai să te fac ispravnic?” cei care voiau să dobândească vreo funcție publică nemeritată sau un alt favor, se îndreptau către casa atotputernicului fanariot și prin dare de bani își împlinea dorința.
Părăsind exemplificarea acestei cărți, trec din nou la semnalarea jurnalistului Cornel Nistorescu și anume aceea că SUA intervenind și preluând cârma corupției, „Probabil că se vor împuţina simţitor funcţiile guvernamentale cumpărate cu sacoşele de cash, că România va fi obligată să adopte o lege a finanţării partidelor politice şi a transparenţei fondurilor utilizate în campaniile electorale. Ce trăim acum nu este decât o batjocură generalizată, menţinută în această stare de sălbăticie prin strădania tuturor partidelor politice importante”.
În această Săptămână Mare, nu putem decât să rostim: Deie Domnul!
