Se pare că românilor le prieşte aerul din Los Angeles. În ultima vreme, tot mai mulţi tineri din lumea literară, a cinematografiei sau a medicinei scriu adevărate poveşti de succes în America. Visul american se trăieşte cu ochii deschişi. O astfel de poveste, aflată în plină desfăşurare, poarta numele Ana Pasti, o actriță româncă determinată să deschidă ușile de la Hollywood.
Ana Pasti a avut șansa să cutreiere lumea în lung și în lat și să trăiască în locuri exotice precum Madagascar, Uganda, Kenya, Thailanda si Pakistan. Un globtrotter autentic care, se pare, că și-a găsit destinația finală: Los Angeles, USA! A ajuns în State acum mai bine de trei ani pentru a-și aprofunda studiile de actorie și a-și împlini visul american, un vis pe care speră să-l trăiasca la Hollywood. Absolventă de UNATC, fosta elevă a profesorului Dem Rădulescu, a ales USA, țara tuturor posibilităților, deoarece a considerat că, deși în România există foarte mult talent, posibilitățile de realizare sunt , din pacate, foarte limitate. Recent aboslventă a renumitei “University of Southern California”, unde a studiat actorie timp de trei ani, visează în continuare frumos și speră să răzbească în “jungla hollywoodiana”. Talentul, inteligența, ambiția, personalitatea de învingător și un look exotic, fac din Ana Pasti o candidată puternică care, în opinia mea, va reuși să deschida ușile de la redutabila fortăreața a filmului mondial, locul de unde se da oră exactă în lumea cinematografiei – HOLLYWOOD!
“Profesorii mei se asteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei …”
Ana ești un globtrotter autentic. Ai avut șansa să vezi locuri exotice precum Madagascar, Uganda, Kenya, Pakistan si Thailanda, însă, acum, se pare, ca halta ta finală este USA….De ce ai ales USA?
Am încercat să combin utilul cu plăcutul în proporții diferite.Călătoriile în locurile de care ai amintit tu au fost vacanțe, deci experiențe foarte plăcute. “Calatoria” în USA e mai degrabă profesională, dar și plăcută. Ideea este ca dintotdeauna mi-am dorit mai mult și cred că acest loc îmi poate oferi mai mult. Nu degeaba se spune că America e țara tuturor posibilităților, nu? Cred că în România există foarte mult talent, și puține posibilități. E încă o țara în tranziție culturală cu un public nostalgic. În ciudă noului val cinematografic care a pus România pe hartă filmului internațional, în continuare cred că reperele noastre culturale și artistice apatin României aniilor ’70-’80. Actorii generației mele nu sunt cu nimic mai puțin talentați decât monștrii sacri ai generației de aur, dar nu au nici pe departe aceeași vizibilitate și același statut. Pur și simplu o carieră artistică în România capitalistă, e mult mai dificilă decît în România comunistă. Competiția e mai mare și banii mai puțini .
Ai intrat la UNATC la vârsta de 18 ani, a treia pe lista. Ai fost
comparată, atunci, cu Draga Olteanu Matei? De ce?
Pentru ca eram mai ușor de sărit decât de ocolit! .(râde). La 18 ani, când încă nu ești formată ca
femeie, 60 de kg arată cu totul altfel ca la 30 de ani! Eram, însă, un “patrățel”
cu multă forță și ritm comic, iar parte din repertoriul meu de admitere
a fost un monolog din “Chirița în Iași” a lui Vasile Alecsandri, unul
din rolurile consacrate ale Dragei Olteanu Matei. Profesorii mei se asteptau să devin o a doua Draga Olteanu Matei .
Nu a fost sa fie…Nu știu ce am devenit exact, pentru ca percepțiile
despre mine diferă de la un regizor la altul, și mai ales de pe un
continent pe altul. În America am jucat „Isabela” din “Măsura pentru
masură” de Shakespeare, un rol de ingenua care nu cred că mi s-ar fi
oferit vreodată în România. De asemenea, am jucat Rebecca, o adolescentă
rebelă, din “Orașul Nostru” de Thorton Wilder, un rol pe care de
asemenea nu cred ca l-aș fi putut făcut în România.
Managerii, agenții și directorii de casting de aici, ma vad jucând de
la spioană, până la diplomat internațional, și de la soție de mafiot,
până la prințesă războinica. În general, mă vad în personaje exotice sau
fantastice și asta, în principal, din cauza accentului si look-ului.
Look-ul meu era considerat destul de exotic și în România, însă, în
America e super-exotic. Am fost luat drept orice nație care are
legatură cu tipul de look mediteranean sau din Orientul Mijlociu. Sunt luata, în
special, drept spanioloaica – de obicei când intru într-un supermarket mi se
vorbește in spaniola.(râde). Dar am fost întrebată și dacă sunt italiancă,
turcoaică, braziliancă, iraniancă, orice, mai puțin româncă.
De ce ai ales actoria?
După cum bine ai remarcat, îmi plac calatoriile, inclusiv cele interioare. Când creezi un personaj, ajungi să trăieşti aventuri pe care în viaţa reală nu ţi-e neparat dat să le traiesti, desi eu, şi în viaţa reală sunt o aventurieră şi o nomadă. Însă, pe scenă, sau pe platou, orice e posibil şi orice e permis. Nu există bine şi rău, nu există drumuri corecte şi drumuri greşite, nu există eşec şi reuşită, există doar natură umană în toată splendoarea şi abjecţia ei. Există doar adevărul tău suspendat în clipă prezentă şi împărtăşit cu ceilalţi. Mi se pare un privilegiu să ai parte de astfel de experienţe..
“Cornel Mihalache îmi spunea ca semăn cu Anda Onesa…”
În ce filme și seriale ai jucat in România? Care sunt actorii tăi
români preferați din generația de aur?
În România am jucat în “5 minute de Cultura”, o docu-dramă după istoria literaturii române a lui George Călinescu, regizată de Cornel Mihalache. Pe atunci, şi eu şi el, lucram în TVR. Eu prezentam împreună cu Adrian Paduraru, emisiunea concurs “Vacanta la Roma”, şi de de cîte ori ne întîlneam pe culoarele televiziunii, Cornel îmi spunea că semăn cu Anda Onesa, o actriţă româncă de mare succes a anilor ’70-’80 şi că ar trebui să încerc neapărat o carieră internaţională ca şi ea. Într-un final aşa am făcut… Apoi am jucat în serialul “La urgenta”, o variantă românească a ER-ului.Cât despre filme, cele mai importante roluri le-am avut în “Tanti” a lui Şerban Marinescu şi “Umilinta”, filmul de debut al lui Cătălin Apostol, care a fost selectat la Festivalul Internaţional de Film de la Cairo. Iar în US am jucat, deocamdată, în patru scurt metraje. În două dintre ele am jucat cu Maria Dinulescu. Cât priveşte actorii preferaţi, e o lista lungă, însă, i-aş aminti în special pe Olga Tudorache, Mariana Mihut, Irina Petrescu, Tora Vasilescu, Maia Morgersten, Oana Pellea, Victor Rebenciug, Horaţiu Mălăele, Toma Caragiu, Amza Pelea, Ştefan Iordache, Marcel Iureş şi, fostul meu profesor, Dem Rădulescu. Îmi plac, însă, o mare parte din colegii generaţiei mele, din cei care au absolvit în ultimul deceniu care, in opinia mea, cred că vor deveni noua generaţie de aur.
Jeni – “La Urgenta”, Regia Andrei Zinca
Ai jucat Elmire in “Tartuffe”, de Moliere, o piesă cu decoruri și
costume specifice epocii respective în care, jumătate din
distribuție a fost afro-americana, inclusiv principalul tău partener
de scenă, Tartuffe. O experiență inedita, nu-i asa?
Da, a fost foarte diferit. Când joci texte clasice montate cu decoruri
și costume în stilul epocii respective, cumva trebuie să gasești o motivatie,
măcar interioara, pentru care un afro-american din Boston și o româcă
din Brașov coexistă în același timp si spațiu!
În spectacolul nostru, Tartuffe era un predicator de culoare, tipic
sudist, iar Elmire o straina, venită din batrâna Europa pe meleaguri
americane să înceapă o viață nouă. Ipocrizia religioasă si
conflictele de clasa dintre aristocrația și burghezia franceză a secolului al
XVIII-lea, pe care piesa lui Moliere le aduce in discuție s-au transformat
într-un comentariu la adresa tensiunilor rasiale și religioase încă
foarte prezente in America contemporana. Apoi, intre personajul meu si
Tartuffe, există atât rivalitate, cât și atracție. Iar atractia, in
viziunea mea, se datora faptului că împărtașeam aceeași conditie: cea
de outsider. Ceea ce ne facea să avem o întelegere și o admiratie
reciprocă pentru felul în care operam în societate. Amândoi am fost
nevoiți să devenim maeștri în arta manipularii, pentru a putea fi
acceptati într-o lume atât de puritană. Iar acesta este unul din
mesajele principale ale piesei – mesaj care poate nu ar fi fost atat de
interesant exprimat, dacă spectacolul ar fi fost jucat cu actori de aceeași
rasă și etnie.
Povestește-mi, te rog, despre rolul “Bianca”, în “Îmblânzirea Scorpiei”, un rol care ar putea fi, de asemenea, considerat un contra-amplois și care ți-a plăcut foarte mult.
Ce te-a atras la acest rol?
Personajul meu are un aer de frivolitate și de romantism pe care accentul meu exotic a reușit să-l exprime. Apoi am vrut altceva cu acest personaj ,decât se vrea de obicei. În montările pe care le-am văzut pînă acum, Bianca e fie o tânără prostuță și naivă, fie o alintată și o egoistă. În orice caz își detesta sora. Și cred că în felul asta se pierde un mesaj esențial al piesei: faptul că ambele surori se află de fapt în aceeași situație dramatică, adică trebuie să lupte împotriva tatălui lor pentru șansa de a-și hotărî singure destinul. Ambele își doresc același lucru: să se căsătorească din dragoste. Doar că aleg strategii diferite. Mi s-a părut important că spectatorii să înțeleagă că în ciuda certurilor copilărești, cele două surori, în fapt, se iubesc.
Ce îți dorești de la coloborarea cu un regizor?
Îmi doresc să ne inspirăm reciproc. Nu-mi doresc nimic din ce nu pot oferi, dar îmi e foarte greu să accept mai puțin decât ce pot eu să dau. Îmi doresc să fie pasionat de proiect și să își asume riscuri. Îmi mai doresc un anumit tip de atenție și grijă, nu în mod specialfață de mine – deși n-aș putea spune că îmi displace când lucrul asta se întâmpla – ci mai ales față de actul de creație. Putem să nu ne plăcem de loc, dar trebuie să ne placă ceea ce facem împreună.
“Nu e greu să întâlnești celebrități în LA, e mai greu sa devii una…”
Cum ți se pare Los Angeles și de ce ai ales “Orașul Îngerilor”?
Mi se pare orașul aparențelor. Hollywood-ul e cetatea filmului si ce altceva este filmul, decât o iluzie? Los Angeles mi s-a parut la început un imens platou de filmare. Decorurile din “Nașterea unei Natiuni “ a lui Griffith și “Cleopatra” cu Elisabeth Tayor, de exemplu, au facut parte pentru câțiva zeci de ani din arhitectura orașului. Aproape că nu există colț de stradă care să nu fi apărut într-un film. Așadar, mi se pare un oraș capcană, o capcană în care mulți intră și din care puțin ies. Cu toate astea, trebuie încercat, măcar o data, indiferent unde ai fi, în România sau în SUA, ai șanse atât de succes, cât și de eșec. Însă, în State sunt mai multe lucruri care depind de tine, ai un control mai mare asupra carierei tale. Succesul, chiar și relativ, în State, este transferabil în România, invers însă, nu. Oricât de mic ar fi succesul în State e totuși la nivel global, iar un succes, fie chiar și minor, aici, te face dorit pe orice alt tip de piață europeană – și nu numai.
O întrebare inevitabilă: ai avut șansa să te întâlnești cu “greii” de la Hollywood?
Da, m-am întâlnit. Cu unii chiar am și lucrat. La unul din scurt
metrajele de aici am lucrat cu Jeremy Kagan, un important regizor
american, laureat Golden Globe si nominalizat Emmy.
Întâlnirea care a însemnat cel mai mult pentru mine a fost cea cu
Al Pacino. L-am vazut la o sesiune Q&A dupa vizionarea filmului său
“Wilde Salome” si mi s-a parut ireal ca eu ajunsesem să-i pun
întrebări unuia dintre idolii intregului mapamond! A doua întâlnire
semnificativă a fost cea cu David Lynch. Dupa vizionarea
documentarului său despre meditația transcedentală, am înțeles de ce
el, și numai el, putea să facă un film ca Twin Pix! Când am fost membră
a juriului la gala premiilor OBI – echivalentul din LA al Tony-urilor
din New York – l-am întălnit pe Val Kilmer si l-am si vazut jucând in
spectacolul care a fost premiat in gala. Am discutat cu Gerald Butler
despre cum i-a placut România la recepția de lansare a ultimului său
film. Am vorbit cu John Leguizamo despre ce înseamnă o carieră de solo
performer, dupa ce l-am vazut jucând într-un astfel de spectacol. Iar
la ieșirea din sala de teatru am dat peste Aidan Queen, căruia am
început să-i vorbesc in romaneste pentru ca l-am confundat cu un
cunoscut de acasa.(râde). Am ascultat un concert de jazz cu Jeremy Renner
într-un mic piano bar din West Hollywood. Pe Kathleen Turner am
vazut-o jucâd într-un one women show si apoi am avut-o invitata
la un work-shop la USC. Tot la USC am cunoscut-o si pe Kate Burton,
care mi-a devenit un fel de mentor. Nu e greu să întânești
clelebrități in LA, e mai greu sa devii una…
Calărie pe plajă și răsfățări în spa-uri Koreene
Cum ți se pare America? Pe unde ai fost și ce te-a impresionat cel mai mult?
America e de multe feluri, iar eu am fost doar în câteva locuri, dar pot să-ți spun ce părere am despre locurile pe care le-am vizitat. Cel mai familiar, mai aprope de cultură europeană mi se pare New York-ul. E un oraș pe care poți să-l urăști sau să-l iubești, dar indiferent nu-ți va fi. Întotdeauna se întîmpla ceva aici, doar e orașul care nu doarme niciodată.
Apoi am fost în San Francisco, un oraș foarte artistic și foarte progresist. Cel mai mult, aici, îmi plac librăriile, casele victoriene și graffiti-urile de pe străzi. Îmi place și că are mult roșu. Podul Golden Gate e roșu, funicularul care merge în vechiul port pescăresc e roșu, poartă de intrare în China Town e roșie, chiar și tramvaiul pe sârmă e uneori roșu.
În San Diego îmi plac parcurile de distracție. Preferatele mele sunt Balboa Park, cel mai mare parc urban din SUA, unde am văzut niște galerii de artă foarte interesante, și Sea World, unde am văzut un spectacol cu balene. Când ajungi în orașul vechi ai senzația că ești în Old Mexico. Fiecare cactus a văzut un moment de vestul sălbatic, fiecare a treia casă e bântuită. San Diego e foarte pitoresc, foarte superstițios și foarte distractiv!
Iubesc Vegas-ul! Iubesc ideea că există un „Sin City”(Oraș al Pierzaniei – n.a) extravagant și decadent, creat special pentru a te rupe de realitate, pentru a-ți consuma toate viciile. Cred că e foarte sănătos să te pierzi, din când în când, pe tine, cum se pierde ziua în noapte, pe străzile lui Sin City. Eu, cel mai frecvent, mă pierd în show-urile Cirque du Soleil și pe terasa de la Bellagio admirând baletul superb al fântânilor arteziene.
Cel mai mult, insa, m-au impresionat Grand Canyon și Yosemite. Am călătorit pe catâri, prin inima Canionului, până la cascada Havasu în care am și făcut baie. Am văzut peșteri cu picture rupestre, lunci cu iarbă indiană, arbori de tamariscă, flori de tutun, violete deșertice și plantele de agave. Noaptea am dormit în cort, sub un cer atât de clar, incât aveai senzația că poți vorbi cu stelele. În Yosemite am văzut arbori de sequoia, curcubee și crini sălbatici.
Știu că programul tău de lucru e foarte intens. Totuși, când
reușești să mai ai și timp liber?Hobby-uri?
Să călăresc pe plajă și să dansez tango argentinian. Îmi place să merg la observatorul astronomic din Griffith Park și să privesc stelele și planetele prin binoclu. Merg des în cafenele să scriu. Câtedata îmi petrec nopțile în spa-uri koreene. Îmi plac parcurile de distracție, în special Diseny Land, mai ales când merg în gașcă. Din când în când, mă duc în deșertul Mojave, la Integraton, și fac o baie de sunete, sau, mă urc în mașină, și merg la degustări de vinuri, cu prietenii, în Napa Valley. De multe ori îmi iau o carte cu mine și îmi petrec ziua citind în amfiteatrul grecesc de la Getty Villa. Îmi mai plac masajele thailandeze și să umblu desculță în iarbă.
Planuri pentru viitorul apropiat?
VACANȚĂ! (râde). Au fost trei ani foarte intenși. Nouă spectacole și patru scurt metraje, plus școală. După care, cel mai probabil, voi continua să joc “Troienele”. Regizorul David Bridel e în discuții cu cei de la Boston Court Theater pentru a prelua spectacolul în stagiunea lor viitoare. Știm că îl vom juca cu siguranță la Kennedy Festival în Washington în primăvară. Tot atunci voi începe un nou proiect cu David Bridel, o commedia della arte. Iar în vara asta voi filma un scurt metraj, după o ideea de-a mea, la al cărui scenariu colaborez chiar acum cu regizoarea, Carina Rosanna Tăutu, o foarte talentată compatrioată.
-
Carte de vizita
-
singura actriță româncă care a câștigat o bursă Fulbright pe actorie
-
șefă de promotie la UNATC
-
bursă integrală la University of Southern California
-
premiul ATPR si UCIN pentru cel mai bun serial TV – “La Urgența”
-
premiul ATPR – “Viață de țigan”
-
scurt metraj in Los Angeles – “Stepping out” – selectat la Short Corner Festival la Cannes
-
prezentatoare TVR – “Vacanță la Roma” cu Adrian Paduraru si “Tonomatul de pe 2” cu Catalin Maruta
-
