De curând, am văzut pe micul ecran un film al unui cineast francez despre lumea pinguinilor de la Polul Sud. Am fost foarte impresionat de viaţa şi ceremoniile matrimoniale ale acestor animale-păsări care trăiesc într-o zonă unde termometrul coboară cu multe grade sub zero. În tot timpul vizionării, făceam comparaţia între acele păsări ciudate, egale în mărime şi în penaj, şi noi, oamenii. Mereu mă întrebam de ce ei pot trăi într-o armonie atât de perfectă şi noi nu? Cu ce i-a înzestrat natura de rezistă spiritului colectiv şi disciplinei aproape cazone de care noi, oamenii, fugim ca dracul de tămâie?
Mă-ntorc la film. Revăd cu ochii minţii întinderea aceea nesfârşită de zăpadă, de un alb imaculat, lipsit de zgomote şi alte elemente poluante, în care grupuri uriaşe de pinguini se deplasează, într-un balet indescriptibil, de la un loc la altul. Mersul acela legănat şi ritmic, fără poticneli, ordinea perfectă, refuzul oricărei oboseli – toate păreau un ritual organizat de o forţă supranaturală.
Mai apoi revederea după lungi şi obositoare colindări. Şi dragostea? Şi împreunarea? Categoric, oamenii cei ma tandri nu-s capabili să reproducă ceea ce fac doi pinguini, un mascul şi o femelă, înainte de a se contopi într-un extaz sobru şi totuşi plin de poezie. Întâi, ciocurile lungi şi negre descriu cercuri în aer pentru a comunica pasiuni inexprimabile prin cuvinte, apoi se apleacă la pământ, într-o curbă geometrică perfectă, ca în cele din urmă să se unească într-un soi de sărut. Nicio grabă, niciun amănunt inutil. Ritualul se repetă de câteva ori până ce perechea ajunge la apogeul senzualutăţii. Pinguinul curtezan nu poate fi egalat de niciun bărbat. Pinguinii, aceste păsări ale polului îngheţat, sunt născuţi numai şi numai pentru dragoste.
Iată şi clipa naşterii, a ieşirii din ou. Mai întâi oul este păstrat sub penajul pinguinului vreme îndelungată. Apoi, aşezat pe labe, el este deplasat cu o măiestrie de invidiat, femela veghând să nu facă vreun pas greşit şi să deterioreze fructul dragostei. După naştere, urmează clipa grea a aşteptării masculului, plecat la ocean să vâneze peşti şi să aducă hrană. Le-am văzut pe acele neînfricate păsări parcurgând o distanţă de zeci de kilometri, într-un decor de gheaţă, vântul zăpezii acoperindu-le literalmente. Se-nghesuiau una în alta ca să reziste furtunii şi gerului.
Le-am văzut ajungând la limanul făgăduinţei, la o gaură făcută de nu ştiu cine în ocean, aruncându-se sub apă cu o viteză uimitoare, vânând peşti şi ferindu-se de a nu fi mâncate de monştri subacvatici. Apoi a urmat reîntoarcerea la… familie. Între sute de mii de pinguini, fiecare mascul îşi căuta perechea. Pe ea, femela lui, nu pe alta. Şi o găsea cu puiul proaspăt născut. Se apropia vădit emoţionat. Puiul scotea şuierături care voiau să spună tatălui bucuria regăsirii. Cei trei formau un grup familial monumental, cum nu ştiu dacă există la oameni. Tatăl şi mama îşi unesc ciocurile, iar puiul, între ei, cu ciocul ridicat, simbolizează sfânta familie a zăpezilor veşnice.
Omule, pleacă în Antarctica, nu să te făleşti că ai fost acolo unde puţini se aventurează, pleacă să vezi pinguinii, solidaritatea şi tandreţea lor, ştiinţa de a alcătui o familie exemplară, unirea de bunăvoie, pe vecie, arta de a trăi în comun fără certuri, fără violenţe, fără legi scrise.
Omule, nu există şcoală a vieţii mai frumoasă, mai instructivă şi mai emoţionantă decât lumea pinguinilor. Aş îndrăzni chiar să susţin că, din multe puncte de vedere, pinguinul este superior omului.
