Într-una din inevitabilele mostre de înţelepciune gratuită de prin internet suntem sfâtuiţi să avem grijă ce vorbim, pentru că spusele noastre se transformă în fapte iar faptele ne modelează caracterul, conturându-ne destinul.
„Corect” mi-am zis încă de la prima citire, cea în limba engleză, pe care o primisem iniţial în urmă cu vreo trei ani. La intervale variabile i-au urmat versiunile în germană, spaniolă, franceză şi română. Din când în când, mesajul se repetă, după cum face valuri vestea, ca o piatră aruncată într-un lac, formând cercuri concentrice prin masa densă a prietenilor cu care corespondez, respectiv a prietenilor şi contactelor contactelor lor.
Nu mă surprinde conţinutul mesajului, ci faptul că are aceeaşi valabilitate în toate limbile în care a fost tradus. De fapt ar trebui să fiu bucuroasă că mesajul e valabil peste tot; e semnul cel mai sigur că are valoare universală, deci o fi ceva de capul său.
De ce atunci neliniştea mea? Pentru că am constatat că gândim în tipare diferite, în funcţie de limba în care ne exprimăm. Cu alte cuvinte iată enunţul problemei mele: oare dacă vorbim mai multe limbi avem mai multe destine, sau, dacă vreţi, personalităţi multiple?
Poate o să râdeţi, dar vorbesc serios. Mă refer pentru început la limbile romanice. De obicei au pronunţare fonetică, adică literele se citesc aşa cum se scriu. Rar se înregistrează excepţii, cum este cazul unor termeni din franceză (mereu mă amuză încăpăţânarea cu care un unchi de-al meu insista pe vremuri: „Renault se scrie, RENAULT se citeşte!”).
Ce ne spune asta despre popoarele care vorbesc limbile latine? Nimic, fireşte. De ce oare atunci sunt admirate naţiunile noastre pentru stilul direct, deschis, fără ocolişuri, acel „ce-i în guşă-i şi-n căpuşă”? V-aţi întrebat vreodată dacă există vreo legătură între abundenţa vocalelor din italiană, spaniolă, română sau portugheză şi modul în care sunt clasificate aceste popoare drept comunicative, gălăgioase, extrovertite? Şi de ce nordicii, japonezii şi chinezii, care vorbesc lent, cumpănit şi par a se interoga tot timpul, trec drept oameni introvertiţi, greu de pătruns?
Trec dincolo de fonetică şi arunc un ochi pe gramatică. Ce se întâmplă când legăm cuvintele în propoziţii sau fraze? „Tu citeşti acest articol”, zice românul. Englezul zice la fel, dar nu e clar ce vrea să spună: „You read this article” sună ambiguu, nu ştim dacă ne tutuieşte sau ne ia politicos cu Dumneavoastră; nu e clar nici măcar dacă vorbeşte despre acum sau odinioară. „Şmecher englezul”, îmi vine-n gând, „îşi lasă loc de-ntors şi nu se fixează ferm pe o idee. Nu ca noi, latinii”. Britanicii sunt întotdeauna un pic altfel, vezi preferinţa pentru partea stângă a carosabilului sau pentru moneda naţională, alta decât cea din restul Europei.
Văzând cât de simplă pare engleza, logica-mi spune că ar fi normal să aibă un vocabular mai redus. Dealtfel nouă ni s-a spus la şcoală că româna e o limbă bogată, având cel puţin două sinonime pentru aproape fiecare concept, unul de origine latină („amor”) şi altele din slavă sau de prin alte idiomuri („iubire”, „dragoste”…). O fi, când sunt concepte abstracte, dar la lucruri palpabile ne bat anglo-saxonii, care par să cultive o adevărată manie pentru firul despicat în patru, botezând fiecare variantă cu un nume separat (la ei, de exemplu, „iepure” poate fi „rabbit”, „bunny” sau „hare”).
Nu întâmplător, tot într-un mesaj din internet, stă scris că engleza ar avea fondul lexical cel mai extins, circa un milion de cuvinte, incluzând jargonul şi termenii tehnico-ştiinţifici. Înseamnă oare aceasta că trebuie să ne consolăm în ideea că nu suntem la fel de sofisticaţi, pentru că am avea un vocabular mai sărac? O eroare mai grosolană nici că se putea! Nu cumva e iarăşi vorbe de confuzia clasică dintre cantitate şi calitate?
Fac o paranteză, promit că e scurtă: un reputat om de ştiinţă american (vorbitor de engleză!) susţine cu tărie: „Este ridicol să trăieşti o sută de ani fiind capabil de a memora doar treizeci de milioane de biţi. Este mai puţin decât capacitatea de stocare a unui compact-disc. Condiţia umană este, evident, depăşită.” (Marvin Minsky, n. 1927). Mă-ncumet să-l contrazic, deşi sunt convinsă că e mult mai inteligent decât mine, dar poate nu aşa de înţelept cum se crede. Eu chiar cred că nu masa de informaţii pe care le manipulăm ne conferă puterea, ci legăturile pe care le facem între idei (e unul din citatele preferate ale tatălui meu, vorbitor de română, evident!).
Să cred acum că anglo-saxona generează oameni care se ataşează mai mult de cifre, de calcule şi de realitatea palpabilă, mulţumindu-se cu un singular „love”, în timp ce românii, ca naţie visătoare, preferă să numească în trei feluri sentimente şi lucruri imateriale ca acesta? Şi nu, nu este adevărat că vestitul nostru „dor” ar fi intraductibil în alte limbi! El are echivalent chiar şi în germană, cu condiţia să se precizeze exact, după stil nemţesc, cauza suferinţei (se spune la ei fie dor de casă – „Heimweh” sau dor de ducă – „Fernweh”).
Revin însă la tema adevărată a acestui articol şi continui pe exemplul limbii lui Goethe: emblematică e stupoarea şi consternarea cu care reacţionează orice om nededat fineţurilor germanei atunci când intră pentru întâia dată în contact cu ea. Spre deosebire de majoritatea covârşitoare a popoarelor lumii, germanii îşi compun propoziţiile cu minuţiozitatea cu care matematicianul construieşte enunţul unei probleme complicate. Începe cu localizarea în timp şi spaţiu, numeşte protagonistul, descrie modul în care acesta se dedică acţiunii şi abia la sfârşit spune de fapt ce anume se întreprinde exact. Aşa se face că, uneori cineva te ţine pe jăratec explicându-ţi cu lux de amănunte ceva care abia la sfârşitul frazei se verifică sau se anulează, după caz.
Graţie capacităţii practic nelimitate de compunere şi descompunere a cuvintelor-fluviu din limba germană, prefixul care exprimă acţiunea are un fel de abonament pentru ultimul loc din propoziţie, menţinând până în ultimul moment încordarea atentă a interlocutorului. Propoziţia scurtă legată de citititul acestui articol, la trecut, s-ar traduce cuvânt cu cuvânt cam aşa: „Acest articol îl am eu citit.” Dacă nu m-aş fi molipsit eu însămi de fascinaţia jonglării lingvistice nelimitate i-aş suspecta poate de sadism şi obrăznicie pe zeloşii nemţi. Ce cred ei, că am timp să ascult o eternitate frazele lor lungi?!
E lucru ştiut că orice carte tradusă în limba germană are nevoie de mai multe pagini şi cântăreşte mai mult decât originalul scris în alte limbi. Din modul în care germanii îşi tratează limba reisese că sunt exacţi, meticuloşi, ordonaţi. Le-am face însă o mare nedreptate, condamnându-i pentru risipă de timp. Ei vor de fapt să-l economisească! Limba lor e oglinda mentalităţii lucrului bine făcut, reflectând dorinţa de a exprima realitatea cât mai exact. Paradoxal, complicaţiile limbii lor se explică tocmai prin dorinţa de a simplifica mesajul, uzând pe cât posibil de termeni clari, fără echivoc. Pentru un ţel aşa de ambiţios, nu contează dacă durează ceva mai mult până ne pică fisa la final.
Nu am ambiţia de a adânci aici analiza în sens ştiinţific. Cum spuneam, dacă reuşesc să transpun simpla perplexitate amuzată care mă cuprinde uneori prin conversaţiile poliglote, consider deja că mi-am atins scopul cu vârf şi-ndesat. Mă rezum aşadar la un singur exemplu: banalul verb german „nehmen” („a lua”) este doar unul din numerosele cuvinte care poate schimba complet sensul oricărei fraze, în funcţie de „adaosul” cu care se completează. Aufnehmen, annehmen, abnehmen, ausnehmen, benehmen, erstnehmen, entnehmen, einnehmen, hinnehmen, hochnehmen, mitnehmen, vornehmen, wahrnehmen, zunehmen sunt derivatele sale cele mai răspândite, echivalente cu: a înregistra, a prezuma, a slăbi, a excepta, a se comporta, a extrage, a îngurgita, a accepta, a lua în râs, a prelua, a-şi propune, a sesiza, a se îngrăşa.
Spart în două, cu prefixul aruncat ca un cârlig de undiţă la final, verbul acesta mă ţine cu sufletul la gură. Circa o mie de cuvinte am folosit aici pentru a exprima ceva care tot neclar a rămas.
Iată esenţa: dacă destinul unui om e influenţat de cuvinte, care-l împing la fapte, atunci destinul unei naţiuni depinde şi de limba sa, acest instrument care modelează gândurile oamenilor. Sau nu e aşa?
„Nehmen sie meine These auf/an/aus/ernst/hin/mit/wahr?”
„Înregistraţi, acceptaţi, exceptaţi, luaţi în serios, toleraţi, preluaţi, recepţionaţi teza mea?”
————————————————–
