adrian vladimir costea

adrian vladimir costeaV-aţi cupla cu o persoană care nu este acceptată de opinia publică? Ce decizie aţi lua dacă aţi fi tȃnăra din romanul “Legăturile primejdioase” (Charles de LACLOS), îndrăgostită de un bărbat cu o reputaţie proastă, avȃnd în vedere faptul că opinia publica v-ar deveni potrivnică? Aţi putea ignora faptul că legile nescrise ale comunităţii în care vă desfăşuraţi activitatea v-ar impune “tăierea părului, îmbrăcămintea, încălţămintea şi întreaga înfăţişare a trupului”?
Dacă a-ţi afla într-o asemenea situaţie, i-aţi permite vecinului să intervină în relaţiile dumneavoastră private? A rămas actuală filosofia lui John Stuart Mill, conform căreia “ceea ce o persoană se simte liberă să facă în materie de raporturi sexuale ar trebui considerat ca o chestiune neimportantă şi exclusiv privată care nu priveşte decȃt persoana în cauză”? Dacă opinia publică v-ar considera ridicol sau neruşinat, v-ar păsa? Cum v-aţi simţi dacă aţi fi un lup respins din haită, căruia i se fură mȃncarea?
Cȃt de ciudate pot părea asemenea întrebări… Dar acestea sunt de o importanţă vitală, deoarece reflectă interacţiunea dintre individ şi mediul în care se manifestă, asemenea contactului dintre două substanţe chimice: dacă există o reacţie, ambele elemente suferă o transformare. Din acest motiv, portretizarea acestui fenomen a reprezentat pentru dinamica exegeţilor Opiniei Publice, un contrast puternic de nuanţări şi interpretări.
Dacă pentru geometria euclidiană prin două puncte distincte “trece” o singură dreaptă, atunci cȃnd este analizat raportul Individ-Opinie Publică, dinamismul factorilor implicaţi împiedică elaborarea unui principiu coerent, universal şi -indiferent de context- demonstrabil. În plus, poziţiile enunţate pȃnă în prezent nu prezintă argumente veridice şi convingătoare, fiind susceptibile de critică; necesare dar nu şi suficiente. Astfel, privind comportamentul unui individ sau a unei mulţimi, se poate conchide o concluzie valabilă în acel moment, fără a avea însă garanţia că va exista aceeaşi reacţie la următorul eveniment. În plus, “cȃnd lumea se mişcă este vremea redesenării hărţilor”. Analog revoluţiilor ṣtiinţifice, fiecare eveniment este supus din partea celor implicaţi unei noi paradigme, printr-o convertire a modului de a reliefa obiectul ṣi problemele cercetării. Efectul unei investigaţii, reprezintă, potrivit perspectivei kuhniene, un răspuns la o ȋntrebare. Ȋn schimb, mai important decȃt răspunsul sunt ȋntrebarea ṣi prisma prin care este pusă (modul ȋn care elaborezi ȋntrebarea/orizontul de aṣteptare, prefigurează ȋn mare parte răspunsul). O nouă paradigmă determină astfel un nou mod de definire şi de raportare la valorile fundamentale, o nouă perspectivă, şi implicit un nou raport între individ şi locul acestuia în societate.
Potrivit lui Mill, oamenii prezintă o tendinţă puternică de a-şi impune propriile opinii, fiind astfel necesar ridicarea barierelor, pentru a evita “proliferarea de <<conformişti>>, <<oportunişti>> şi ipocriţi creaţi de o opinie care reduce la tăcere şi în final la o societate unde teama va fi ucis gȃndirea independentă, iar oamenii se vor mărgini să abordeze subiecte inofensive.”
Astfel, mediul reprezintă un factor de maximă importanţă în ceea ce priveste definirea individului, a personalităţii acestuia. Acest argument rezidă din faptul că omul nu poate trăi izolat, deoarece are nevoie de cineva pentru a se manifesta. În caz contrar, inividul se devalorizează, devine altceva, orice, dar nu mai este om. În acest sens, este relevantă observaţia lui Condilac din 1694 pe care o expune în “Tratatul asupra senzaţiilor”, prin exemplul copilului găsit în Ţările Baltice care mergea în patru labe, imitȃnd astfel comportamentul urşilor lȃngă care trăia. Un alt exemplu pe care îl oferă Condilac este cel al copilului sălbatic din Aveyron, speriat teribil de prezenţa oamenilor.
Privind aceste aspecte, Gustave Le Bon conchide că “la nivelul mulţimii, individul este ca un fir de nisip, printre alte fire de nisip aidoma lui pe care vȃntul le spulberă după plac”, determinat de faptul că la nivelul unei mulţimi, orice sentiment, orice act, devine “contagios”. De asemenea, în psihologia socială, acest fenomen este asociat cu epidemia, contagiunea, actul imitaţiei, asemenea valurilor concentrice de pe suprafaţa unui lac (de ezemplu: Epidemia ciupiturilor de parbrize din Seatle, precum şi adaptarea radiofonică a romanului “Războiul lumilor” scris de H.G.Wells în seara de Halloween, 31 octombrie 1938, de către un program de radio din Statele Unite privind invazia extraterestră, atrăgȃnd atenţia a circa un milion de americani care ascultau emisiunea). Totodată, pentru Tocqueville, opinia publică este percepută drept “o presiune, o povară, o constrȃngere de te conforma sau, pentru a folosi cuvintele lui Rousseau, un jug în care societatea îl obligă pe individ să se lase prins.”
În acelaşi timp, se caută o soluţie! Este posibil ca individul să neglijeze spirala tăcerii? Astfel, în cadrul unei mulţimi, se pot deosebi indivizii de păsărelele de pe sȃrmă care îşi iau zborul atunci cȃnd una dintre ele pleacă?
Este inerent, pentru o democraţie, ca individului să nu-i fie frică de izolare atunci cȃnd îşi exprimă opiniile în public.Trebuie astfel conştientizat faptul că libertatea exercitată de un individ nu trebuie anihilată dacă este împotriva majorităţii. Însă, este dificil să te ridici din “starea de minorat, devenită aproape constitutivă naturii sale’’. Dar nu este imposibil, deoarece efectele nocive ale spiralei tăcerii pot fi anihilate: “ca un public să se lumineze el însuşi este întru totul posibil; ba chiar e ceva inevitabil, numai să i se lase libertatea să o facă”, iar dacă nu i se recunoaşte această libertate, istoria omenirii prezintă numeroase exemple ale capacităţii omului de a se revolta. Spre deosebire de Spirala tăcerii, teza pluralismului valorilor, conform căreia “valorile pe care oamenii le urmăresc nu sunt doar multiple, ci şi – uneori – ireconciliabile”, deosebeşte individul de stolul de păsări sau de haita de lupi, pentru că omul a depăşit barbaria turmei.
Conştientient fiind de această “chestiune de fond”, de ceea ce “pune politica în joc”, prin faptul că “primul peisaj pe care îl vedem noi, oamenii, este chipul şi urma altor fiinţe ca noi”, Savater conchide următorul imperativ pentru Amador: “Nu fi idiot!” (precizȃnd faptul că pentru grecii antici, cuvȃntul <<idiotes>> definea o “persoană izolată, care nu are nimic de oferit celorlalţi, obsedat de mărunţişurie propriei sale case şi manipulat în definitiv de către toţi”). Este o confuzie identificarea revoltei cu izolarea, o diferenţă fundamentală, întrucȃt revolta presupune participare, pe cȃnd izolarea se întemeiază prin anihilarea oricărei acţiuni. Cel care se revoltă este un barbar, iar cel care se izolează, un sălbatic.
Din acest motiv, ceea ce fascinează este întrebarea, căci ea generează un răspuns specific de fiecare dată cȃnd se actualizează, de fiecare dată necesar, dar niciodată suficient, mai degrabă nemulţumitor, cerȃnd din partea gȃnditorului un efort de depăşire a propriei condiţii şi o situare în extraordinar.