LIMBA NOASTRĂ, GIUVAER STRĂVECHI
Doamne, cât ai fost de-ndurător
Când ai vrut ca să mă nasc în vară,
Lâng-o pădurice şi-un izvor,
Prefirând în mine primăvară
Toamnelor m-ai dăruit doinind,
Ruginiu brumat cu dor de glie,
Iernile mi le-ai pictat, zâmbind,
Cu omăt pe trup de Românie
Legăn de visări, cu mir curgând –
Graiul nost’, limba română sfântă
De la daci străbuni, sclipiri în gând,
Colţ de rai ce sufletu-ţi încântă.
Luminat-ai, Doamne, cugetul
Copt-ai grâul, frământat-ai pâine
Alinat-ai, tandru, plânsetul
În descântecul limbii române
Nu-i în lumea ast-atâta foc
Jar de maci în trunchiuri de cuvinte
Auriu din lanuri prinse-n joc
Cu albastrul cerului, cuminte,
Ca-n tărâmul lui Zamolxe, vechi
Unde spiritul în veci nu moare
Limba noastră, giuvaer străvechi,
Cu safire dăltuite-n mare,
Limpezită-n roua munţilor
Răsădită-n lutul din câmpie
Şi-n coroana verde-a codrilor
Doină-n tufele de iasomie…
De vei auzi, Doamne, vreodat’
Un român uitând limba română
Fie el de-a pururi blestemat
Şi odihnă n-aibă în ţărână!
Doamne, cât ai fost de-ndurător
Când ai vrut ca să mă nasc în vară
M-ai sfinţit în românesc izvor
De cuvânt şi dragoste de ţară.
RUGĂCIUNE PENTRU NEAMUL MEU
Semne de toamnă – tăcerea din grinduri,
Sălbatice valuri mai freamătă-n larg
Nisipu-aşteptând vâlvătăi de săruturi
De raze lucind pe bătrânul catarg.
O mare albastră – nici urmă de volburi –
Pe-o navă zdrobită de mal, fumegând,
Altar de cenuşi frământate sub ruguri
Şi ruga ce curge-ntr-un şipot de gând…
Ce linişte-n cală, se-aude doar marea
Şi-o pală de vânt ce adie pe punte.
Cu mine aş dori să ucid depărtarea,
Cu doruri născute la poale de munte.
Te rog, scrijelind pe-o tăblie-nvechită
Zideşte-ne, Doamne, ne fii mângâiere
Tu pace aşterne-n durerea mocnită
Mă rog pentru toată suflarea-n tăcere.
Acasă e toamnă, se scutură norii
Ploaia biciuie munţii cu codrii-arămii
Zăvoaiele-s triste, plecat-au cocorii
Şi mustul se scurge-n butoaie, din vii.
Pâmântu-i secat, dar cu lacrimi amare
Bătrânii-l udară în vara ce-a fost;
Rămas-au sărmani, sfâşiaţi crunt de fiare,
Copiii-s plecaţi prin străini, pentr-un rost,
Mi-e neamul sărac, cât de tristă e ţara
Ciocoii cei noi se-mbuibară pe rând
Din pântecul ei, i-au lăsat doar povara,
Bir greu, umilinţă şi pruncii plângând.
Doamne, te rog, ocroteşte-mi meleagul
Ţâşnească din stâncă iar spirit de daci
Deschide-ne poarta, ne-arată drumeagul
Căci demni am rămas, chiar de suntem săraci!
SUNTEM…
Suntem vremelnici pe acest pământ –
Suflete caste pe altar de fluturi
Sau poate frunze rătăcite-n vânt
În toamnele brumate de pe ciuturi,
Fulgi osteniţi când dorurile curg
În ierni pustii, şi ele istovite,
Jarişti de gând roşite de-un amurg
Al viselor în hăuri prăbuşite
Ne agăţăm de-un fir de busuioc
Păstrat în sân parcă de-o veşnicie,
Ca-n veri ce ard tăceri în maci de foc
Să respirăm nădejdi pe la chindie.
Dar primăverii-i suntem tributari
Din lacrimi calde împletind speranţe
Nestăviliţi de hoarde de barbari
Ce sufletului vor să-i pună ştanţe.
Călcând neînfricaţi peste nevoi
În vârf de lance arborând Cuvântul
Bieţi truditori ai vorbei suntem noi,
Dar vom învinge,-aşa ne-ajute Sfântul!
VIS
undeva, pe-o insulă veche
lăcrimaseră stelele în palmele
cu care voiam să ating cerul
degete ostenite
curgere lină de pulberi
în care soarta-şi ascuţise săbiile
trudeau s-alunge întunericul
dornice să atingă lumina
lumina blândă
găzduită de pântecele împlinit al lunii
ori în trena nesfârşirii mării
răsfirată pe-un ţărm depărtat
maramă din nisipuri împodobite cu perle
bulgări de spumă albă, albă
lovind trupuri de stânci
demult, demult
neasemuit paradis al zeilor…
dar mă chema o altfel de lumină
lumina din pletele soarelui
lenevind pe braţele cerurilor
pictate cu zâmbetele îngerilor
pironite pe jăratecul macilor
regi ai câmpului înflorit
de la poalele Carpaţilor
în care s-a zămislit
din pietrele de sub izvoare
poezia
ea, regina sufletelor noastre
curgând leneş din cosiţele fecioarelor
ce-şi uitaseră bujorii înfloriţi
pe pomeţii obrajilor proaspeţi
a zăbovit o clipă pe buzele
pe care de-abia sângeraseră trandafirii
iar rostirea-i cu gust de fragi
s-a contopit cu mireasmele codrilor
şi luată de vâltoarea râurilor de cristal
s-a revărsat pe iile ţesute cu spice de aur
sub care sâni feciorelnici
copseseră cea mai dulce pâine
pâinea din care ne-fruptăm cu toţii
dulcea limbă românească
STÂNCILE ŢĂRII MELE DE PIATRĂ
Scriu pe file plămădite din
prospeţimea frunzelor
un poem al munţilor Ţării de Piatră
râd codrii a vară şi izvoarele
ah, izvoarele
– limpezimea sufletelor moţilor mei
curăţime şi dorinţă
de frumos, de linişte… şi de bine –
susură-n orbitele pietrelor
şlefuite de puhoaie
până ieri mânioase – azi, bucuria arinilor
îmbrăţişaţi în umbra amiezii
şi-n nesfârşirea dragostei de viaţă…
Cresc braţe de lumină
pe inelele gorunilor
încrustate cu nume sfinte
tropotesc adâncurile
în hora libertăţii
pe pământul din care
răzbate duhul Iancului
strigătul bravilor sfârtecaţi sub roţi
prăvălite sub plesnetul cnutului
într-un timp nemilos
când răşina brazilor
picură frunţile ostenite
cu amintiri de demult
sculptate în minţile fiilor
acestui tărâm…
Tulnicăresele, mândrele munţilor neliniştii
împletindu-şi pe sânii sprinţari
miresme de fân cosit
cu panglici de vise feciorelnice
vestesc sărbătoarea…
Au fost fetele târguite pe crestele Găinii
cu dorurile strânse-n pumni
cu inimile arse în jaruri de maci
şi speranţe-azvârlite pe iile
ţesute cu râuri şi flori
sub care se-adăpostesc
de veacuri
suflete scăldate în albul florilor .
Niciodată n-am auzit
mai aproape
ţipătul pietrelor!
Astăzi grăiesc a minune
stâncile Ţării mele de Piatră!
——————————————-
