“Astăzi, ideea de democrație se bucură de o popularitate universală. Majoritatea regimurilor emit tot felul de pretenții la titlul de democrație; cele care nu o fac adesea insistă că forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea spre etapa finală – democrația. În ziua de azi, până și dictatorii par să creadă că un pic de limbaj democratic este un ingredient indispensabil legitimității lor.” (Robert DAHL, Democraţia şi criticii ei)
În lucrarea “Shakespeare’s Politics”, Allan Bloom sublinia faptul că “Tragedia lui Iulius Cezar e istoria unui om care devine zeu”, iar acest aspect reprezintă axa fundamentală a ansamblului constituțional al statului Zimbabwe. Prin aprobarea proiectului de revizuire al Constituției în anul 2013, regimul Zimbabwean se definește drept un regim aflat într-o perioadă de tranziție, însă discrepanța fundamentală dintre textul Constituției și respectarea acestuia, dezaprobă iluzia “democrației” regimului Zimbabwean. A trecut un an de la intrarea în vigoare a noii Constituţii, însă nu s-au înregistrat schimbări semnificative în acest sens.
Modelul Occidental este eficient în spațiul Occidental, datorită mentalității și gradului ridicat de coeziune al cetățenilor, simultan cu internalizarea principiilor democratice și combaterii oricăror derapaje ce încalcă statul de drept și domnia legii. Implementarea modelului Occidental în spațiul African, unde condițiile de viața sunt în mod fundamental diferite, nu reprezintă o soluție utilă pentru democratizarea spațiului African.
Drept urmare, Constituția deține doar un rol formal, devenind un instrument al deciziilor arbitrare ale partidului aflat la putere, în special, al Președintelui Robert Mugabe, în vârstă de 90 de ani, aflat la putere începând din anul 1980. Este explicabil, în acest context, de ce condițiile pentru un vot liber și corect nu există, iar încrederea în instituții este scăzută.
Din acest punct de vedere, Zimbabwe reprezintă un exemplu interesant în ceea ce privește relațiile dintre alegeri și democrație, al modului în care o mare parte a lumii post-coloniale rezistă valului democratic, înregistrând un regres asemănător formelor feudale ale vieții politice, prin folosirea de metode foarte sofisticate pentru a preveni criticile internaționale.
O implementare în totalitate a noii Constituții ar genera un efect semnificativ asupra politicii din Zimbabwe. De exemplu, una dintre prevederile cele mai importante și mai populare măsuri stabilește un termen de două mandate de cinci ani la Președenție. Cu toate acestea, aceasta măsură nu va fi aplicată retroactiv, oferind, teoretic, posibilitatea președintelui în exercițiu, Robert Mugabe – aflat la putere de 34 de ani -, să rămână președinte până în 2023. Din acest motiv, efectul noilor limite ar putea să nu fie aplicate pentru o perioadă de 10 ani. Totodată, noua Constituție reduce puterea președintelui: de exemplu, pentru a declara situația de urgență și pentru a dizolva parlamentul, Președintele are nevoie de obținerea sprijinului a două treimi din parlamentari. Dreptul de veto al președintelui este eliminat, iar autorității provinciale îi revine o putere și o responsabilitate politică. Constituția prevede, de asemenea, faptul că, în caz de deces sau demisie din funcție a Președintelui, partidul președintelui va alege un succesor.
Sub aspectul drepturilor omului, acestea au fost consolidate prin intermediul noii constituții, prin prevederile ce oferă o mai mare protecție împotriva arestării și urmăririi penale arbitrare, deschizând astfel calea pentru instituirea unei comisii pentru drepturile omului, pace și reconciliere; dubla cetățenie, precum și rezervarea a 60 de locuri parlamentare pentru femei, având drept scop emanciparea femeii și consolidarea rolului femeilor în ocuparea forței de muncă.
În schimb, criticii proiectului constituțional sunt îngrijorați de faptul că președintelui i se oferă în continuare posibilitatea de a menține o platformă de patronaj. Concentrarea puterii rezidă în faptul că Președintele este șef de stat, șef al guvernului și comandant – șef al forțelor de apărare, având atribuții, potrivit Noii Constituții, de a numi în mod unilateral miniștri, Procurorul General și ambasadori.
Discrepanţa principală dintre Constituție și realitate identifică o lipsă a unei culturi puternice a constituționalismului din Zimbabwe. În realitate, în Zimbabwe, poliția și autoritățile locale sunt loiale președintelui Mugabe, situându-se mai presus de lege. În ciuda faptului că noua Constituție interzice violenţele politice și arestările ilegale, susținătorii oponenților lui Mugabe au fost înainte de referendumul constituțional atacați violent, fiind reținuți în mod abuziv.
Un aspect important îl constituie faptul că noua Constituție a fost negociată doar de către partidele reprezentate în parlament, fără a solicita ajutorul din partea experților sau cetățenilor. Din acest punct de vedere, caracterul ei este profund nedemocratic. În consecință, aceasta reflectă exclusiv perspectiva partidelor din parlament, cu precădere a celor aflate la guvernare. În plus, accesul limitat la internet a reprezentat o problemă majoră, iar tipărirea celor 90.000 de exemplare ale proiectului final nu au fost suficiente, având în vedere că numărul de cetățeni din Zimbabwe este de 6,6 milioane de alegători.
În concluzie, chiar dacă a trecut un an de la adoptarea unei noi Constituții pentru statul Zimbabwe, nu s-au înregistrat progrese în privinţa democratizării. Deși textul acesteia prezintă un caracter democratic în ceea ce privește respectarea drepturilor și libertăților cetățeanului, precum și raporturile dintre puterea executivă, legislativă și judecătorească, modul în care aceasta a fost adoptată, interesul preponderant partizan, determină inaplicabilitatea acesteia. De aceea, în realitate, prin prisma faptului că Robert Mugabe și susținătorii acestuia continuă să rămână în mod violent la putere, regimul din Zimbabwe, în pofida faptului că afirmă respectarea unei Constituții cu caracter democratic, este un regim ce încalcă, în practică, drepturile omului, statul de drept și domnia legii.
