Motto: „Avem atâtea iubite câte mame avem” (t.i.)
Estetica sonetelor sale ,sonore, suave și blânde, vijelioase și amețitoare, scrise pentru o animă universală, Ea, restrânge întinderea imaginației în icoanele simbolice de iubirii temporale.
Femeia iubită – simbol și arhetip, este smulsă din creație ,din mitul creației ,pentru o laudă a frumosului divin, pentru o înălțare a celui care iubește în tainele mântuirii prin iubire.
Mai blând ca iarba şi mai trist ca ura
m-aprind supus tăcerilor de soi
Un abur cald zidi-va, iată, gura,
ce-aduce-n dar cuvântul pentru noi”.
Tristețea urii transformând iarba în tristețe, când i se-așează-n cale iubita cugetând icoanele iubirii:
„Mai tristă decât iarba-nflorindă pe armură
Mi te-arătai în gânduri în clipa cea dintâi.
Tăcerile rebele s-or răzvrăti pe gură,
Sărutul spic tot prinde și poți să mai amâi
Vântoasele-n derivă prin trupu-n tulburare
Zăpezile prin tâmple că-s fulgere desoi
Mai tandră decât iarba zăcând pe munți de sare
Reci porți de ceară-acuma deschidem amândoi”.
Înainte de a cânta cuvintele poetului pentru noi ori, nefericită indrăzneală, de ale înveșmânta în cuvintele mele…profanatoare, să studiem o clipă aceste opt versuri, din punct de vedere structural: mai puțin sintactic și morfologic, mai mult ca înfățișare a unui spațiu vectorial lingvistic. Actanța lor este construită de poet – în ritm 14/13 – prin (verbele) „mi te-arătai” (versul 2) , „s-or răzvrăti” (versul 3); „sărutul prinde” și „poți să mai amâi” (versul 4); „vântoasele-n derivă” (versul 5); „deschidem amândoi” (versul 8).
Specificul acestei actanțe, în sonorizarea dinamică a sonetului, a limbajului poetic actant, stă în așezarea vectorilor lingvistici (oarecum grmaticală) pe direcții substantivale simbolice (de tempoSralități – deci în ireversabilitate) figurative ori fizice ( cu precădere organice- materia senzorială a ființei).
Concret, obiectele iubirii sunt concrete,chiar pe Iisus de îl aşezăm în iubirea noastră, vectorul v= „te arătai” se bifurcă „în gânduri” și „în clipa cea dintâi”. Direcțiile, aceste direcții, semnifică concretul și abstractul, clarul și obscurul, fizicul și metafizicul înfățișării omului iubit, animei lui Young, din întunericul peșterii lui Platon în lumina orbitoare a conștiinței mărului mușcat, „gândul” o posibilă peșteră, „clipa cea dintâi” – clipa creației feminin-masculine, androgine și…memorabile, nu neapărat creație biblică,mai degrabă a unei Sofii gnostice cum poezia pare a fi în sânul ei.
Descrierile, ante și post vectoriale, modale și completive ,circumstanţiale,sunt staționări substantivale ce pregătesc, gestează, direcții substantivale pe o mare întindere – neprevăzută și diversă, a combinațiilor de cuvinte, care, în anumite estetici (aceste combinaţii-combinatorici.) sunt numite (greșit) limbaj..
Nu. Limbajul este actanță în relație cu un „înțeles”, cu un „simbol”, limbajul este expresia funcțională a unei semantici concrete ori abstracte. Expresia relativă și schimbătoare a inflexiunii vorbirii ( limbii ca dat, ca proprietar funciar al cuvântului) ce inventează, instaurează și desființează relațiile unui înțeles real, imainar, până dincolo de barierele, viziunile simbolului atins cu ochii, cu mâna, cu gândul (senzorial – imaginar) până acolo unde „sensul vectorului actant” își menține „direcția” un/pe substantivul sacrificat actanţei sale”. Fiecare actanță, cu mărimea” ei, cu „norma ei vectorială” .
Vectorul acestei actanţe nu-și poate, nu se poate mărturisi gratuit sensul ei. La această „categorie vectorială” participă, spre edificare(a) (sensului actant), subiectivitatea receptoare a câmpului semantic, a spațiului sonor, elaborat de poet pentru un martor al vorbirii sale, al neliniștii sale și însingurării acesteia în tainița, „dacă există”, altei inimi ascultătoare de taine. Participarea martorului este importantă, deci, în dezvelirea din actanță, din săgeata verbului supus direcției sale substantivale, a sensului semantic al limbajului. Cum eu mai înainte, „ mi s-a părut, aveam sau nu dreptate?, afirmam: „clipa dintâi” = clipa creației, care pentru alt interpret ar fi fost „clipa primului sărut” –ce apare mai târziu ca faptă a iubirii, ori „clipa primei îmbrățișări”, ori clipa nașterii noastre – mereu relevant „dintâi”. Deci ,suntem supuși – ca efect simbolic – ca subjugare dumnezeiască – căutării iubirii noastre ,descifrând sensul „actanţei” iubirii poetului. Versurile 3 și 4 sunt intens dinamizate în limbaj de verbele – vectorii: „s-or răzvrăti” cu direcția „pe gură” și „sărutul prinde” cu direcția „spic”; „poți să-mi amâi” pe direcția „vântoasele-n derivă” și „trupu-n tulburare” (bidirecționare) „zăpezile pe tâmple, că-s (ce-s) fulgere de soi” (tridimensionare), ori spații de odihnă intermediară a vectorilor limbajului actant.
Şi ,foarte interesantul vers, al optulea, ce reia tema poetică și întărește subiectul ei: „Reci porți de ceară” (direcție) acuma ( ireversibilă, staționară) „deschidem ( =vector) amândoi”. Din nou, să aflăm sensul, neignorând relaţiile înţelesului (semanticii) vorbiri, sensul acestui ultim vector.
Metoda conversaţiei abordată între poet şi iubita lui, strânge, adună , îmbrăţişează subiecţii iubirii în obiectul „amândoi” (exemplu de reificare). De asemnea, timpul referenţial, timp, totodată, istoric al iubirii, al diegezei poetice: „clipa cea dintâi” (trecut ,past-continuu) ajunge timp prezent: „acuma”. Cum altfel ar fi iubirea cea mai puternică, decât „prezenţă – hic et nunc”, aici şi acum.
Relaţiile străbătute, generate de actanţe,în sonetul lui Emilian Marcu, unesc naturalul şi organicul în expresie, în judecăţi sensibile, de o reală valoare estetică ,definindu-l ca poet simbolist ,necuprins de visare, de clipa romantică a realului atins „cu ciutura priviri răsturnată-n lume/ să-nceapă lira vorbei în el încet să sune (t.i.).
Actanţele, mai întâi,se înşiruie „prin” spaţii descriptive,respiratorii( din care să-şi ia energia – intensitatea cinetică a vorbirii) şi pe direcţii ( de odihnă şi adunare în semantic) substantivale, astfel:
Oricărei interpretări, i se poate adăuga o altă interpretare ,prin opoziţie ori contradicţie, contra – dicţie. La fel, oricărui limbaj, îi poate fi multiplicată ori aditivată actanţa felurit- diferit.
Generând forme noi şi figuri noi semantice, noi spaţii energetice, sonetul poetului Emilian Marcu potenţează (conţine)mereu noi energii, noi forme referenţiale denotative.
„Mai tristă decât iarba-nflorindă pe armură” poate fi, oricând:1. „ mai tristă decât iarba-nfloridă pe mormânt”. Dar, acest substantiv (mormânt) ar fi fost incompatibil vieţii pline de iubire. 2. „ mai tristă decât iarba uscată-n bătărură”.3. „mai tristă decât iarba ascunsă-n arătură”, toate ar fi fost „medii lipsite de energia estetică” a vectorului „mi te-arătai”.
Poetul Emilian Marcu este un maestru al limbajului. El ştie că esteticul este „ştiinţa frumosului” ( Tudor Vianu), sculptând arhitecturile sfinxului erotic în sonetele iubirii lui, cu marea şi măiastra daltă a cuvântului potrivit măsurii adoraţiei, fericirii,sentimentelor înălţătoare omeneşti.
„iarba-nflorindă pe armură” este un motiv relativ de tristeţe. Ea, această înflorire ,are şansa alungării tristeţilor acumulate de „turnirurile medievale ale amintirii omului iubit”.
Relaţiile multiple semantice ce se află între simboluri (aici, imagini referenţiale) sunt, fac parte din arta structurală a „poemului” Emilian Marcu. Relaţii ,care, dincolo de „ sugestie multiplă”, provoacă subtilităţile sentimentale şi etice ale comportamentului erotic, idealizat în (ne)organic, ca atmosferă telurică şi nutrită cosmic, ascensional„:
„Tăcerile s-or răzvrăti pe gură” ; „ trupu-n tulburare”, „zăpezile pe tâmple” (simboluri implicate în organic) şi „iarba-nflorifă pe armură” (ascensioralul); „sărutul spic”; „fulgere de soi”; „iarba zăcând pe munţi de sare”, toate, punţi cosmice şi ascensiuni telurice. Cea mai frecventă figură de stil, a poetului Emilian Marcu, prezentă într-o largă întindere a simfoniei sale, numită „sonet”, fiind transferarea, transferul de înţelesuri a unui cuvânt spre alt cuvânt. Aşa numita catahreză:
„ munţi de sare”, „zăpada din oglindă”, „secunde stinghere”; „tăceri necertate” şi ,mai mult, această artă a transferului de înţeles se manifestă, în sonetul lui Emilian Marcu, printr-un procedeu al echivalenţei: al relaţiilor reflexive, simetrice şi tranzitive ,între mai multe obiecte estetice şi un singur, un singur obiect referenţial. Asigurându-şi astfel troiţa din răspântie ori insemnul invariant al ramificării actanţei lingvistice.
Considerând substantivul derivă ca o dilemă eufemenizată construieşte catahrezele:
„ninsorile-n derivă”; „fluituri în derivă”,; „frunzarele-n derivă” ( iau foc de-atâta toamnă – te caută de-o viaţă); „vântoasele-n derivă prin trupu-n tulburare” ( Mai tristă decât iarba…).
Considerând „mirarea”ca invariant, poetul construieşte:
„mirări spre alte veacuri se-apropie-n tăcere” în care mirarea este un subiect compus, ori „mirarea ce zvâcneşte în chinul cel de soi- mirare metaforă, ori metonimie: „munte de mirare”.
Figuri de stil ce abundă spaţiul limbajului literar al sonetului Emilian Marcu, prin alte imagini, pe măsura Eumerosului său ce luminează drumul iubirii spre/înspre noi „ipostaze ale iubirii”. Aceste imagini susţin înfrigurarea de a nu fi iubit, aşteptarea caldă , caldă şi neliniştită, indiferenţa iubirii, dar şi Spaţiile ei intime: tăcerea, trupul, umbra, cămaşa, dominate de Timp referenţial: clipa, secunda, veacul.
Valoarea estetică a acestor imagini este intim realizată. Sentimentul iubirii, în mod deosebit la Emilian Marcu, este o formă intenţională care nu-şi propune să străpungă toate frontierele ontologice ale iubirii, ci marea ei calitate de act al celuilalt ( ca în dialogul interior al filosofului român Mihai Şora: înţelegându-se prin „act al celuilalt”, „celălalt din act”). Valoarea, cum spuneam şi altădată,depinde de relaţie şi de motivaţie. Relaţiile vectorilor semantici se află şi în compunerea figurilor de stil ,ca direcţii sensibile ale actanţei semantice. Iată ,aceste descompuneri ale câtorva imagini, descompuneri ori iradieri semantice, specifice calităţii estetice a sonetului Emilian Marcu.
Imaginea luminii, umbrei, aşteptării, zării, intimităţii iubirii ,numai ale acestei intimităţi,se desprind din imanenţă în transcendenţă,astfel:
Iată cum, „imaginea” este o relaţie între un donator – poetul şi alt donator – fiinţa iubită. Realizările acestor relaţii ,însă ,mereu supuse actanţei – vectoriale a verbului, devin valoare estetică, aici,în contextul riguros al unei scheme literare – sonetul.
Acelaşi rost estetic îl are şi „mirarea”: de relaţie a intimităţilor anterioare,pe suportul altor intimităţii:
„Mirări spre alte veacuri (suport) se apropie-n tăcere” (intimitatea)
Mirarea,întotdeauna figură de stil:
„munte de mirare”;” busuiocu-i grea mirare”
Să urmărim şi înfrigurările iubirii, prin cum imaginile: zăpadă, ninsoare, ceară, tăcere ,se descompun în forme stilistice și epitete redundante importante mersului – demers plastic și sonor al sonetului Emilian Marcu.
Zăpada = zăpada gurii tale (act al celuilalt = a.a.c.I)
zăpada-n mori (a.a.c. II)
tăcerea de zăpadă (contiguitate c.I)
umbra mea de zăpadă ( c.II)
privește zăpada la mine sub pleoape (metaforă = m.)
zăpezile sunt gata de plecare (personificare)
se primenește-n grabă zăpada-ntr-o oglindă (m.II)
zăpezile sunt roșii (epitet cromatic)
umbra mea de zăpadă (epitet redundant, calitativ)
zăpada din oglindă (a.a.c.III)
zăpada de pe tâmple (c.III)
de-atîta timp, zăpezile sunt arme (metaf.)
zăpada în surpare-n albastra zare-i gata.
În blânda viscolire ,e un regat de stele(relatie)
Ca zăpada-ncinsă pe fluturul de jar(comparaţie)
Viscolul muşcă zăpada cu buză de cal(metaf.)
De când te-aştept,cu gerul greu în oase(relaţie)
Tăcerea = tăcerea dintre gânduri (redundanță)
tăcerile-n ogive (sinecdocă),
tăcerile de soi (sinec.)
tăceri imperiale (meton.)
tăcerile rebele s-or așeza(s-or răzvrăti) pe gură (transfer în intimitate I)
săgeata-mbracă umbra în grea tăcere(relaţie)
cuibar de tăcere(catahreză)
Şi din nou intimități, intimități (înfrigurare).
Pleoapa = „pleoapa de ceară-s”; „ umbra mea de ceară” (s.)
Cămașa = „cămașa mea de ceară (s.)
Umbra = „umbra mea de zăpadă (sinecdocă)
Gura = „ca un sărut aparte s-or răzvrăti pe gură (comparație)
„ cu gura ta ca un căuș de taină” (compaarație)
„ zăpada gurii tale” (metaf.)
Sonetul poetului Emilian Marcu este aprofundat și fondat pe teluric și astral. Ascensional și coborâtor. Sub imperiul unei cosmogonii – astralități eminesciene.
Dacă timpul se macină în clipe (de-mplinire,rare) și nisipuri (mişcătoare) lumina străbate imperii astrale cu dreaptă îndreptare a lumii și „obiectelor ei sensibile”, înstăpânind iubirii sarea și cenușa, vraja și minunea ascezelor noastre ființiale. Făcând cale de…acces între mijlocul cerului din afara noastră: Utarakara și inima cerului dinlăuntrul nostru :Brahmaloka. Vom urmări acest salt , din pământ în cer, în sonetul „Cu lacăte o mie” -primul catren:
”Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie
Cum bobu’-n țărnă se încuie blând
Dar zbor își ia,tăcut spre veșnicie:
Te-ncui- în tine păsările plâng„
unde drumul subpământean, htonic ,se sacralizează în veşnicie ,din intimitatea multiplă: în vis, cu lacăte, bob în ţărână, mai întâi telurică, şi,apoi, în „astralitatea temporală”: veşnicia.
Chiar, prin repetiţie, în finalul catrenului coborând în intimitate :” Te-ncui în tine”, unde „păsările plâng” – plânsul păsărilor fiind al amintirilor adunate la sfat.
Cum spuneam şi altă dată, nivelul suprem al sublimării literare este poezia, o emergenţă interioară care copleşeşte piatra umbrelor aride cu dalta luminilor spontane: inconştientul imaginaţiei ce se auto-determină în determinare.(t.i)
Iată catrenul II:
„Nu-i zvon subit în lacătele moarte”, ( metaforă despre intimitate, o intimitate, ce va fi extinsă la altă intimitate)
„Cum nu-i amurg într-un sărut duios” (amurgul şi sărutul, înnoptarea şi contopirea nu-s decât alte subtile refugii în intimitate)
„Îmi spui acum că vraja ne împarte,
În două-aprinse candele de os” (atribuind celuilalt taina numită „vrajă” – intenţionalul şi reveria).
Putea fi candela de piatră, de lut, de aramă. „De os” ,aşează candela timpului în carne, printr-o mai potrivită relaţie cu „veşnicia”.
Emilian Marcu ştie să aştearnă spontaneitatea în carafa de cristal a sonetului. Dintr-o lungă ocupaţie creativă, pe o temeinică structură creativă –sonetul. Sonetul iubirii sale de…om şi continuă cu importantul sextet final, unde în fiecare vers va întări imaginile înfierbântate din cele două catrene (ale octetului) şi anume imaginea numită „vrajă”, în versul al şaptelea:„Vraja-n potir e toată împlinire”; imaginea „lacătului” într-o formă a contra – punctului (10 silabe) ,faţă de primul vers (13 silabe) ,anaforă ,repetiţie a acestuia, pe care Emilian Marcu, în mod deliberat, o „aşează” în diferite sonete pe locuri (versuri ultime) diferite. Aici, în versul zece ( „Tu te încui, în vis, cu lacăte o mie”,era versul I))„Tu te încui, cu lacăte de-argint”care, pur şi simplu, nu a vrut să fie: „Tu te încui, în vis, cu lacăte de-argint”.
Şi sonetul continuă ,tot cu rost: întărirea temei referenţiale a celor opt- anterioare versuri, precum şi „înveşmântarea” semnificanţei lor:
„Iau foc, în gând, reci straiele de mire (nupţialul)-
Sunt răstignit în haine de pământ (htonicul)
tu tot te-ncui ( în loc de Tu te,tu-tot-te ,onomatopee) cu lacăte o mie
Să mă învingi în semn de veşnicie (întărire a unnei imagini vechi… într-o nouă semnificaţie)
Atenţie la „cupă şi poală”, la aspectele psihoanalitice ale spontaienităţii:„Vraja-n potir..straiele de vise…haină de pământ”
Preponderent teluric, în acest sonet, Emilian Marcu, schimbă ascensia zenitală (aici redat numai de bobul care-şi ia zborul spre veşnicie) şi nadirul împământării sale, mereu îndemnat de iubirea „ei”
„Tu treci, săgeată arzând printre fiori (versul 5)
Din vârf de stâncă-n inima fântânii (versul 6)
Fantasme-aprinse-n tăinuirea florii (versul 9)
Tu din înalt mi-aduci, ca-ntr-un ecou (versul 10)
Din sonetul „Columbă-mi pari peste-ntomnate vise”, metaforă simbolizând un drum între „ceruri”
Sau în catrenul:
„Prin pleoapa de răşină vei lumina o vreme
Şi-aducerile-aminte prin ere pentru tine
Vor ninge pe săruturi tăcerile supreme
Că-n fagurul privirii lumina ta mă ţine” ( Cândva printre milenii…)
În care ,apar toate spaţiile intime: pleoapa, amintirea, zăpezile-ninsoarea, sărutul, tăcerea- supremă, privirea, dar iluminate ceresc; „tăcerile supreme” şi temporal- ireversibil: „o vreme”, „prin ere”.
Spaţii intime, deci, aşezate în timp. Spaţii galactice călătorite în taină („Taina a cincizeci şi patra):
„ E umbra-ncătuşată în mii şi mii de ere (temporalitatea)
Lumina ei difuză se-nchide-n galaxii (cosmicitate)
Călătorind o vreme în neştiute sfere (cereşti..)
Cenuşa tainei toată zidită în stafii (taine telurice)”
Apare ,din nou, intimitatea umbrei, din care se sustrage ascensiunea.
Putem analiza în acest spaţiu vectorial lingvistic prezenţa „statistică” a intimităţii. Precizând că volumul antologic discutat, analizat, elogiat azi de mine ,are treptele, şi ele temporale: I „Mirări din alte veacuri”, II.” Prin virginale sensuri”,III. „Tăcerea din ferestre”.
Mă opresc pe eşantionul intimităţilor (spaţiilor însingurării), a sonetelor intitulate Taina ( a54-a, a 38-a, a 34-a, a 37-a), care „par” a fi determinări ale unor semnificaţii temporale festive.
În special asupra izomorfiei imaginilor intimităţii, în sonetele: „Taina a cincizeci şi patra” şi „Taina a treizeci şi patra”, sonete care satisfac perfect filosofia blagiană a „stilului”- taină problematică, problematizării misterelor dar şi teoria matricilor (vectorilor matriciali) categoriale şi ocupării unui loc categorial al lor, prin cenzură transcendentală.
Considerând că un vers ori un grup de cuvinte din sonete.ocupă acelaşi loc. Cele două sonete se aşează unul peste celălalt astfel ( izomorfie ocupaţională):
1.Categoria luminii: în sonetul Taina a 54-a şi în sonetul Taina a 34-a
„lumina umbrei cade precum parfumu-n floare” (Taiana a 34-a)
„Prin faldul din perdele vor lumina încet” (Taina a 54-a)
2.Categoria cenuşă:
„Cenuşa tainei toată-i zidită în stafii (Taina a 54-a)
„Printre cenuşi stelare în mistica ninsoare” (Taina a 53-a)
3.Categoria ierbii:
„Şi-n ierburi de mătasă şi-n plânsele picioare” (Taina a 54-a)
„Ca un prtal de iarbă ce-o lacrimă discret”.
4.Categoria închidere, Dublă ocupare a unui singur loc:
„Lumina ei difuză se-nchide-n galaxii
„Sicrie de lumină te-nchidă în cuvânt” (Taina a 54-a)
„Supunerii de taină te-nchid în clipa grea
„Să te închid cu teamă-n distanţa dintre ere” (Taina a 34-a)
5….Floarea:
„lumina umbrei cade precum parfumu-n floare (Taina a54-a)
„Halouri reci şi tandre, ca un cireş în floare” (Taina a 34-a)
6.Gândul şi tăcerea un alt loc categorial:
„Precum tăcerea-n gânduri, să pot să te mai chem”( Taina a 54-a)
„Să fi murit de dorul tăcerilor din gânduri”, care categorii pot fi reprezentate grafic:
În conexiune ocupaţională sau prin reflexie semiotică a unei structuri, catrenul, de exemplu, al III-lea din „Taina a treizeci şi patra”:
Sau ca domenii incluse, inter-pătrunse:
Ca o mai relevantă reprezentare a spaţiilor supuse vectorului „luminare”, între Neant şi Fiinţă, lumina fiind evenimentul,,duhul, devenirea. Care categorii ,unite de timp, care trinităţi, tulburate de poet, în cele două sonete, pot fi evidenţiate în vers liber:
„Surpa-se-va pe-a noastră fiinţă calmă ceriul
Prin faldul din perdele şi clipă de sideriu
Lumina umbrei cade-n parfumul prins în floare
Şi-n iarba de mătasă sărut în vestejire,
În vers eliberat de structura fixă a sonetului. Pentru a releva puterea semantică, a imaginilor în alte combinaţii, ce se află ascunse ca limbaj autonom, în arhitectura „poemului Emilian Marcu”.
Şi câte, Doamne, alte interpretări nu întâlnim în arta sonetului său, mai profunde decât intenţia mea de structură semantică vectorială….
Doar poetul ştie mai mult şi mai multe despre cuvintele sale, tăinuitoare de forme ,pentru o laudă a sufletului lor nemuritor.
