Cândva, prin anii şaizeci, verişoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Moş Crăciun morocănos o poezie festivă. Îmbujorată şi cu glas pierit, mogâldeaţa şi-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”. „Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Moşul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne. Curajoasa şoimiţă a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă iar apoi, adunându-şi puterile, i-a strigat înapoi „O casă mare!”. Era imaginea care îi ţâşnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădiniţă, un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adulţii făceau referire uzând numele generic de ”Partid”.
Acel episod amuzant a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam, de fapt, cu toţii, atunci când venea vorba despre ceva atotprezent, dar greu de înţeles, o construcţie monstruoasă, cu aură de necunoscut, care ne inspira teamă. Patruzeci de ani mai târziu, într-o după-amiază mohorâtă de toamnă, în timpul unei scurte escapade prin oraşul Luxemburg, m-am refugiat de ploaie sub un balcon. Fac o paranteză scurtă: Beneluxul este cea mai plouată regiune a Europei, dar este şi sediul multor instituţii oficiale ale Uniunii Europene (nu ştiu dacă este vreo legătură între politică şi starea vremii, dar iată încă un subiect pe tema căruia merită reflectat, poate cu altă ocazie).
Aşadar, spre surprinderea mea, ridicând privirea, am constatat că mă aflam sub arcada primitoare a unei clădiri elegante. Era nici mai mult nici mai puţin decât Biroul de Informaţii al Parlamentului European! Amintindu-mi de ignoranţa politică în care am crescut, mi-am luat inima în dinţi şi am intrat în acea „Casă Mare”, să văd dacă e aşa de primitoare cum se zice. Mă încerca aceeaşi senzaţie de strivitoare autoritate, dar şi de acoperiş atotprotector pe care o avusesem şi în tinereţe. Şi mai era ceva: curiozitate. Speram să găsesc acolo măcar un material mai general, pe înţelesul tuturor, care să-mi explice simplificat cum funcţionează iţele complicate ale Doamnei Europa, cea care recent ne-a primit, generoasă.
Aventura s-a meritat! Am aflat şi găsit exact ceea ce căutam şi, pentru că sunt sigură că nu sunt singura care are lacune la capitolul acesta, vă-mpărtăşesc o versiune prescurtată. Zic că e bine s-o avem schiţată în minte, ca să ştim măcar în mare ce şi cum, atunci când vine vorba într-o discuţie. Mai ales acum, când unii nu ştiu cum să grăbească intrarea lor în acest „club” exclusiv, în timp ce alţii caută calea cea mai elegantă de a ieşi din el. Cum nouă, românilor, ne cam place să ne pricepem la toate, ar fi bine să ştim măcar cu cine avem de-a face.
La recepţia biroului din Luxemburg m-au întâmpinat două fete îmbrăcate elegant, la taior albastru. Erau comunicative, dar nu insistente. Aveau alura unor stewardese stilate. Zâmbitoare, „însoţitoarele mele de zbor” mi-au furnizat concis informaţiile necesare pentru a mă putea orienta printre rafturile ticsite cu broşuri şi apoi m-au poftit să ”survolez” oferta şi să iau cu mine tot ce vreau, după pofta inimii.
Venind vorba de poftă, primul lucru pe care mi-au picat ochii a fost cartea de bucate europeană, o colecţie de reţete din fiecare ţară membră a Uniunii Europene. Hulpavă, m-am repezit asupra ei, căutând febrilă paginile rezervate României. N-o să vă vină să credeţi, dar însăşi imaginea de pe coperta cărţii este cea corespunzătoare mâncării româneşti prezentate în interior: ardei umpluţi! Cu alte cuvinte, suntem la loc de cinste şi chiar şi un pic reprezentativi, măcar la capitolul culinar. Mai punctăm acolo şi cu ciulama de ciuperci, ciorbă de perişoare şi papanaşi prăjiţi, asta poate ca o compensare pentru faptul că lipsim complet din partea a doua, cea rezervată atracţiilor culturale. Dar şi gastronomia e o componentă a culturii, nu? În fine, dacă ne-au omis din planul de excursii, n-au uitat să scrie că, din lipsă de spaţiu, articolele dedicate obiectivelor de vizitat în statele recent aderate, printre care se numără şi România, se găsesc în volumul al doilea al aceleiaşi lucrări.
Tot în nişa cu de-ale gurii am găsit vestitul index al legumelor şi fructelor, clasificate şi aprobate pentru consum în Uniunea Europeană. Mă aşteptam să găsesc acolo controversatele standarde absurde, atât de des criticate în mass media, legate de gradul de strâmbătate al bananelor sau de lungimea reglementară a castraveţilor, dar n-am avut satisfacţia aceasta. Prevăzută cu numere de codificare EUR-Lex şi cu denumire botanică în latină, culegerea enumeră în toate limbile ţărilor-membre produsele agricole care cresc pe aceste meleaguri, cu caracteristici şi sugestii de preparare. Atât.
Spre surprinderea mea, taman ardeiul care tronează pe coperta cărţii de bucate, lipseşte din catalogul agricol, semn că lucrarea nu-i deloc ştiinţifică. Poate că are doar rol de exemplu, fără pretenţii exhaustive. Ca să vezi! Se face, deci, lucru de mântuială şi pe la alte niveluri, chiar şi pe la case mai mari (pardon, Casă Mare)!
După ce mi-am asigurat ca merinde de drum câte un exemplar din cele două opere destinate alimentelor, m-am orientat spre raftul cu informaţii actuale, de unde am cules în treacăt broşuri cu subiecte la zi: agenda socială, protecţia mediului şi reciclarea resurselor, inovaţiile ecologice şi pescuitul reglementat, programe pentru integrarea populaţiei vârstnice etc. Nu zic că nu mă interesează: firesc, interesul depinde de curiozitatea celui care citeşte, dar, sinceră să fiu, preferatele mele sunt cele pe care le-am găsit mai pe la urmă.
Raportul privind drepturile cetăţenilor europeni, în care ni se arată concret, pe puncte, etapele de înlăturare a piedicilor birocratice, care (încă) ne îngrădesc liberatea de mişcare şi egalitatea în şanse pe piaţa europeană, are darul de a mă linişti puţin. Măcar încurajează speranţa în viitor! La fel, fluturaşul intitulat „Indicatori de bază din EU” lămureşte în stil sec, ştiinţific, dar negru pe alb, fără menajamente, că România nu e nici prima, dar nici chiar ultima peste tot. Cel puţin la rata şomajului în rândul tineretului, dacă e să ne comparăm cu Italia (37 %) sau Portugalia (38 %), ca să nu mai vorbim de Grecia (58 %) sau Spania (55 %) suntem bine situaţi, cu ale noastre doar 22 de procente. În 2012 aveam Produsul Intern Brut cel mai scăzut (raportat la numărul de locuitori) dar, în timp ce majoritatea ţărilor-colege înregistrau rate de creştere negative, noi continuam trendul pozitiv, ca Făt Frumos care creşte într-un an cât alţii în şapte. Bineînţeles, şi aici, totul e o chestiune de optică, pentru că inflaţia noastră era fruntaşă…
Las la o parte detaliile statistice plicticoase, menţionând doar în treacăt cele două cu adevărat valoroase şi utile tipărituri care mi-au mai făcut cu ochiul: Europa 2013 – un fel de ghid compact de pus la curent cu toate şi Aşa funcţionează Uniunea Europeană – un rezumat al instituţiilor implicate şi al atribuţiilor care le revin.
M-a cucerit, în schimb, broşura pe care am găsit-o tocmai … la raftul pentru copii: „Descoperă Europa” are formatul unei cărţi de colorat şi e concepută în stilul naiv-simplificator al poveştilor pentru copii, cu personaje care aduc un pic cu protagoniştii unor îndrăgite benzi desenate (Asterix şi Obelix, Ice Age, Madagascar). Începe cu o succintă prezentare a continentului Europa, cu date despre întindere, vecini, munţi şi ape, în fine, ca la lecţia de geografie. Vine apoi harta, ilustrată cu câteva ilustraţii exemplificatoare. Prima dintre ele este chiar o imagine din România (Delta Dunării), urmată de un castel de pe Loire şi de Domul din Köln. Întâmplătoare sau nu, învecinarea ne face onoare!
Ca o continuare logică, sunt prezentate apoi modalităţile de a lega acele zone ale Europei, prin mijloace de transport, inventate şi dezvoltate tot în în Europa. Trebuie să recunosc că rafinamentul cu care se trece de la locomotiva lui Stephenson la producţiile sofisticate ale industriei aeriene pan-europene (Concorde, Airbus şi Ariane), pentru a lămuri copiii cât de importantă este conlucrarea dintre ţări are ceva fermecător de simplu.
La fel ca şi în planul didactic şcolar, se trece apoi la ora de ştiinţe ale naturii. Punctat cu caricaturi amuzante de animale, textul explică pe înţelesul tuturor schimburile continue dintre nord şi sud şi dintre est şi vest, motivate de particularităţile de climă şi relief. Produsele obţinute prin exploatarea resurselor naturale diferite de la ţară la ţară impun nevoia unui comerţ asiduu între regiuni, pentru ca niciuna dintre regiunile Europei să nu facă prea mari concesii la bunăstarea locuitorilor săi. După zece pagini de detalii presărate cu curiozităţi dintre cele mai năstruşnice legate de transhumaţă, ciclurile naturii, esenţe de lemn de răşinoase, viticultură, senderism, turism balnear, nave-fabrică de conserve de peşte şi valorificarea deşeurilor, concluzia nu poate fi decât una singură: situaţia e prea complexă pentru a putea fi rezolvată pe bucăţele. Singura cale de abordare corectă este cea la nivel unificat, macro, într-o Europă unită.
Urmează lecţia de istorie, care începe în epoca de piatră şi, împodobită cu desene haioase cu mamuţi, săbii, statui greceşti, centurioni cu picioare păroase, coifuri cu coarne vikinge, castele cocoţate pe stânci şi tablouri renascentiste, ia la rând toate epocile şi punctează pe alocuri, ca din întâmplare, ”invenţiile” care s-au dovedit viabile până în zilele noastre: democraţia grecilor, dreptul roman, arhitectura evului mediu, comerţul hanseaticilor, revoluţia industrială engleză.
Mai vin două pagini de etică şi un pic de sociologie, clădite pe antagonismul război-pace, bună ocazie de a sublinia nevoia absolută de înţelegere dintre popoare. Abia aici, după aşa o lungă introducere, în acelaşi stil jucăuş se face trecerea la subiectul propriu-zis, istoria Uniunii Europene pe care nu pot s-o redau în splendoarea ei candidă aici, din lipsă de spaţiu.
Pentru copiii de astăzi ai Europei, care, poate pentru întâia oară în viaţa lor, iau contact cu încurcatele iţe ale Uniunii Europene prin intermediul acestei simpatice broşuri, este practic obligatoriu să pornească de la o impresie pe cât posibil pozitivă. În fond, ei sunt cei care, în viitor, adulţi fiind, vor decide direcţia în care se va continua povestea…
Trecând peste nuanţele romanţate, dacă este să compar poveştile fraţilor Grimm, care ne-au produs adesea fiori în copilărie, apetisantul ”basm” al Uniunii Europene are un chip mult mai prietenos. Seamănă un pic cu aventurile celor trei purceluşi, care-şi construiesc case din materiale cu rezistenţă diferită şi, calamitaţi de o straşnică furtună, sfârşesc fericiţi, refugiindu-se în coliba celui care a avut isteţimea de a clădi cu pietre.
Chiar dacă nu are lupi răi, vrăjitoare otrăvitoare sau mame vitrege geloase, Uniunea Europeană îşi arată colţii printre rânduri, prin semnele de întrebare pe care nu se sfiieşte să le ridice până şi celor mai fragede vlăstare ale naţiunilor ei.
Tare m-aş bucura, şi nu m-aş mira, dacă într-o bună zi, biroul de informare pe teme europene va pune la dispoziţia noastră un catalog al obiceiurilor ocazionate de Sărbătorile de Iarnă din diferitele ţări-membre. Ar reieşi probabil din ea că avem numeroase suprapuneri şi la acest capitol. Anume că puştimea e poftită în continuare să recite poezii în Ajun şi că la gura sobei se practică adesea… depănatul de istorioare.
