M-am întrebat adesea cum reuşeşte un poet să sintetizeze în câteva rânduri o atmosferă evocatoare, o stare de spirit, o confesiune, o idee politică, o ideologie chiar. De curând am fost întrebată de un poet, cum am răbdare să scriu romane de 450 de pagini? Oare un autor se îndreaptă spre poezie datorită capacităţii sale de sintetizare? Iar atunci când aceasta devine prea strâmtă, îl ghidează pe poet înspre proză?
E firesc ca de la o anumită vârstă, un slujitor devotat al condeiului să simtă nevoia abordării memorialisticii pentru a-şi înregistra experienţe proprii, acţiuni trăite, întâmplări la care a fost martor al timpului său, precum şi experienţele altora, cu a căror viaţă a avut tangenţe.
În recenta sa carte, Bianca Marcovici, poetă par excellence şi care declară, citez „referitor la poezie cred că pot dovedi că am sânge albastru”, îşi scrie memoriile, îmbinând plăcerea de a povesti cu nevoia de a-şi aminti faptele relatate, arta cu documentul, trecutul cu prezentul, nerespectând cronologia, literatura cu istoria şi sugerându-ne în acelaşi timp filozofia sa de viaţă. Volumul său excelează şi prin tehnica portretului şi a personajului literar, vezi capitolele consacrate mătuşilor Rica şi Rozica sau restului familiei apropiate.
Pe tot parcursul scriiturii sale, Bianca Marcovici îşi păstrează vâna poetică şi ochiul de observator înnăscut, revelând o proză imagistic-lirică şi cochetând cu reportajul literar, păstrându-şi bivalenţa de evreică din România şi de israeliană, îndrăgostită de cernoziomul negru ca şi de pământul roşu, deşertic, bivalenţa sufletului de poetă-prozatoare, creatoare de imagini cinematografice inedite şi cutremurător de adevărate. În acest sens este grăitoare imaginea obsedantă a ascensorului, din unghiul claustrofobiei personale, dar şi a israelienilor închişi într-o ţărişoară „astfel aşezată pe malul Mediteranei încât din fiecare punct situat în interiorul ei poţi ajunge într-o jumătate de oră fie la mare, fie într-un prizonierat arab”- citat preluat de autoare din Efraim Kishon. Ascensorul suspendat undeva, sau coborând în cădere liberă, devine un simbol al unei stări de spirit a omului şi a artistului trăitor în condiţiile vitrege ale muncii, războiului, a unei mentalităţii total diferite de cea românească.
Proza Biancăi Marcovici trece cu discreţie la persoana a treia, atunci când e vorba de succesele autoarei din tinereţe şi până în prezent, şi revine la persoana întâia, cu durere dozată, pentru tristele amintiri rămase neîncapsulate din copilărie. Dar cu umor şi autoironie: „Ai sufletul cald până la punctul de fierbere. Să-ţi stingi sufletul singur e o problemă. Îţi faci autocritica şi o iei de la capăt. De Yom Kipur îţi ceri iertare. Scuzele sunt primite întotdeauna aici şi pretutindeni, ca şi cele ale lui Barak sau Bill Clinton. Îţi ceri scuze si gata. Poţi s-o iei de la capăt. Apoi, la anu’ îţi ceri din nou iertare. Poţi chiar şi să furi. Important e să-ţi ceri iertare”.
Există o tendinţă a autorilor consacraţi, remarcabilă pentru posteritate, de a se dezgoli, de a se arăta cititorului direct, de a-i spune adevăruri despre sine, pentru a comunica direct, şocant, palpitant. Aflăm astfel că Bianca e inginer constructor, că şi-a publicat prima plachetă de versuri în 1985 în urma unui concurs, că a scris circa 30 de volume, că a studiat vioara, că a fost în turneu cu orchestra Comunităţii din Iaşi în Europa şi America şi că trăieşte în Israel de numai 23 de ani.
Cititorul atent poate desprinde adevărate lecţii de viaţă din experienţa autoarei, pronunţate fie ca sentinţă, fie ca morală desprinsă dintr-o povestire în cadru: „La pensie îţi găseşti vocaţii noi- te apuci de scris” „dacă eşti bun, imediat te apucă unul de haine şi te trage în jos”, „ vârsta critică e orice vârstă la care lucrurile nu mai merg”, „fără scene obscene, nimic nu e vandabil”. „fiecare are steaua lui mai mică sau mai mare. Şi criminalii mor şi au steaua lor căzătoare” „Catastrofele noastre au fost fără lavă… provocate de oameni. Oare erau oameni?”.
Bianca se dezvăluie ca o persoană independentă, pe poziţii ferme, cu iubiri constante, care a ştiut să refuze, iar „poemul minciunii încă nu l-a scris”… În Israel, ea a reînceput să creadă în oameni şi în ea însăşi. Creatoarea rămâne, spre cinstea ei, la nivelul îndoielilor şi al modestiei. „Devenisem pesimistă în ultima vreme”, scrie ea, „gândind că tot ce am scris va ajunge undeva între gunoi şi biblioteci”, când deodată a constatat că o nepoată i-a citit poeziile şi i-a spus exact care i-au plăcut mai mult fără să se uite la cuprins!
Descoperim în „rebela din Haifa” o persoană sensibilă şi emotivă, care „a încercat mereu să se ataşeze de oameni, dar rezultatul nu a fost cel scontat sau aparent dorit”. „E timpul să mă judec mai puţin” concluzionează ea „ să iau lucrurile aşa cum sunt, să nu mă simt mereu trădată de un amic sau altul, sau de împrejurările vieţii care te pune mereu cu botul pe labe”.
„Rebela din Haifa” e o carte care îţi menţine treaz interesul şi în care te recunoşti cu regrete, nostalgii, amintiri, atât ca evreu din fosta Românie comunistă, cât şi ca israelian pe deoparte liber şi mândru, pe de alta, zguduit de frământările realităţilor prezentului.
