„Corespondenţă inedită: Mihai Eminescu – Veronica Micle”
Ediţie îngrijită, transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol
Illias, Bloomington, Indiana, SUA
Editura Polirom, Iaşi, 2000
Dintre câte cărţi s-au scris despre MIHAI EMINESCU, cea mai strălucită figură a culturii române şi nu numai în domeniul poeziei, cartea „Dulcea mea doamnă, Eminul meu iubit”, apărută la editura Polirom, Iaşi, 2000, a fost una dintre cele mai cititite, primită cu uimire şi c-un entuziasm de nedescris, atât de critici, dar mai ales de cititori!
Cine mai putea spera că la peste 100 de ani, de la scriere, vor apărea aceste epistole inedite! Scrisorile lui MIHAI EMINESCU către VERONICA MICLE, au fost păstrate printr-un miracol, în străinătate şi au fost tipărite în România, venind să contrazică şi să depăşească o bună parte din studiile unor eminenţi eminescologi şi asta nu prin speculaţii, ci prin slova scrisă de însăşi mâna poetului, fără putinţă de tăgadă.
Dintr-odată am devenit posesorii unui tezaur inestimabil, pentru cultura şi literatura română şi asta graţie griji pe care succesorii poetei, începând cu fiica sa dna Valerie Micle, au avut-o din generaţie în generaţie pentru această comoară.
În carte sunt date toate detaliile despre periplul scrisorilor, până la tipărire dezvăluite nouă de către dna Christina Zarifopol Ilias, îngrijitoarea ediţiei. La apariţia cărţii s-a scris mult, ba chiar dl. Cristian Tudor Popescu, era împotriva dezvăluirii intimităţilor pe care această corespondenţă o conţine,apreciind că n-ar fi trebuit publicate.
Dar citind scrisorile, cât de drag şi apropiat de sufletele noastre ne-a devenit iarăşi poetul, care a intrat demult în LEGENDA LUCEAFĂRULUI cu care se confundă!
Am recitit zilele acestea (a câta oară) cartea, care pe lângă tulburătoarele scrisori, tipărite după manuscrisele reproduse în volum adugă comentariile unor personalităţi ca: Ioana Pârvulescu, Dan C. Mihăilescu, Mircea Mihăieş, Zigu Ornea, ş. a. publicate la apariţia volumului. Un scurt citat din Nicolae Manolescu: „Aceste scrisori sunt extraordinare ca document sufletesc. Câteva dintre ele sunt impresionante până la lacrimi şi sunt în acelaşi timp, literatură. (…) Unele dintre ele sunt superbe. Chiar şi acelea mai dure, de ruptură”.
Şi un fragment dintr-o scrisoare semnată Emin.
„Bucureşti,
28 Decemvrie 879
Dulcea şi mânioasa mea amică,
(…)Sărbătorile, îngerul meu cel dulce care nu vrei să mă crezi, le-am petrecut bolnav între cei patru pereţi ai miei. Numai într-o zi a venit Maiorescu la locuinţa mea din mahala şi m-a luat la masă, căci deşi invitat, n-am voit să mă duc nicăiri. Dacă însă este cineva în Iaşi care să zică că m-a văzut petrecând, acela minte.
N-am nici viaţă, nici mângâiere, nici petrecere fără de tine şi cum că n-am, cum că nu pot avea, vei vedea-o poate mai curând de cum crezi. Ţie-ţi trebuie să mor eu ca tu să crezi deplin în iubirea mea. (…)Necutezând a-ţi săruta mâinile, Veronica mea cea dulce, te rog, te rog să mă ierţi şi rămân robul tău pentru totdeauna.
Emin”
Şi iată ce afirmă Mircea Eliade: „Eminescu. Deasupra tuturor gloriilor efemere şi deşertăciunilor legate de patimile noastre omeneşti, un singur punct rămâne fix, neclătinat de nici o catastrofă istorică: geniul. (…) orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre şi suferinţe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume şi nici o poliţie, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea şterge LUCEAFĂRUL lui Eminescu din mintea şi din sufletul românilor: (…)Neamul românesc simte că şi-a asigurat dreptul la «nemurire», mai ales prin creaţia lui Mihai Eminescu. Şi cât timp va exista, undeva prin lume, un singur exemplar din poeziile lui Mihai Eminescu, identitatea neamului nostrum este salvată.” (Uniunea Română, 1949, reluat în volumul „Împotriva deznădejdii”, Bucureşti, 1992)
