BUICA-B-Elena-wb

BUICA-B-Elena-wbNe legănăm ca-n vis între două lumi, între prezent şi trecut, între lumea cea reală şi cea a visurilor noastre, între lumea concretă şi cea a închipuirii, între ţara mamă şi ţara de adopţie. Dacă am avut cutezanţa să ne luăm lumea în cap, în noua ţară, trăim „prezentul”, concretul „azi”, iar din ţara mamă, ne-am luat „trecutul”, acel „ieri” ca să îl retrăim visând. Ca emigranţi, viaţa noastră este mai bună, este mai rea decât a celor legaţi doar de un singur loc al existenţei? Greu de spus. Adevărul se aşează greu în matcă şi adesea viaţa se scrie după reguli ciudate. Viaţa emigrantului este mai deosebită, ieşită de pe făgaşul tiparelor strămoşeşti. Trăim într-o societate cu alte valori, asupra cărora trebuie să ne aplecăm cu mai multă atenţie şi înţelegere şi să ni le însuşim, ca să nu mergem contra curentului.

Trăim sufleteşte în două ţări şi le iubim pe amândouă, căci nu există o axă asiguratoare a suveranităţii setimentelor şi facem mereu balansul între cele două lumi. Dar între „trecut” şi „prezent” este o zare de lumină, ca o punte, unde trăirile noastre se întâlnesc, se contopesc şi dau naştere unui alt soi de viitor şi a unei altfel de viaţă. E o viaţă care se primeneşte continuu, trăind un „prezent” mai proaspăt, cu mai multe noutăţi, chiar dacă este câştigat cu preţul unui tribut mai mare, cu o mai largă privire asupra lumii, cu alte orizonturi şi alte înţelesuri.  Dar trăim şi un „trecut”, cu un inimitabil patos fără patimă, mai frumos şi mai îndulcit, strecurat prin sita vremii. Retrăim pe îndelete  amintirile, adevărate restituiri de viaţă.

Dar există un anotimp, cel al sărbătorilor de iarnă, când amintirile nu mai au răbdare şi dau năvală nebună împletindu-se cu un dulce şi inocent fior. Acum apăs pedala pe lumea anilor de început ai vieţii, ai locului ivirii mele pe pământ care poartă în el sugestia nemuririi. Chiar dacă nu aş vrea să mă cufund în trecut, n-am cum să mă feresc, dă el peste mine. Ce dacă sunt mamă sau bunică!? După ce îmi îndeplinesc şi aceste îndatoriri, rămâne partea mea de suflet care este numai a mea şi zâmbesc gândului ştrengar ce mă poartă în lumea copilăriei şi a amintirilor, adevărate scânteieri de viaţă.

Pentru mine, cele două lumi, „prezent” şi „trecut”, nu mai ţin cumpăna dreaptă. „Prezentul” se micşorează din ce în ce şi nu mai încape în el tot ce am de pus, iar „trecutul” începe să fie tot mai larg şi mai adânc, asemenea sacului fără fund care a înghiţit mai mulţi „azi” transformându-i într-un dens „ieri”. Amitirile se reconstruiesc într-o arhitectură poetică, învăluite în uşor mister, stând sub semnul unei subiectivităţi trăită din exterior, ca şi când propria-mi fiinţă se priveşte dinafară şi constată tot soiul de întâmplări care vin peste mine şi cărora nu mă pot opune.

Eu, cea de-acum, cu cea de atunci, suntem inseparabile, chiar dacă la un moment dat una prevalează asupra celeilalte. Sufletul mi se leagă de imagini din trecut şi le trăiesc asemenea prezentului, încât, uneori când revin la realitate, parcă mă cuprinde o ameţeală ca atunci când mă ridic prea repede din pat. Trăiesc trecutul ca un diandins al prezentului. Călătorind în trecut, toată fiinţa mi se pune în mişcare, mă scoate din lumea concretă a vieţii zilnice şi mă trimite în lumea mai larga a amintirilor. Memoria, ochiul interior, capacitatea mintală generează alte adevăruri, o lume mai deosebită decât realitatea  pe care o trăiesc îndelung şi în taină.

La fiecare Crăciun mă aşez lângă brad, îmi împodobesc gândurile cu amintiri sclipitoare, îmi cufund sufletul în lumina de vis a copilăriei şi cu ochii uimiţi, mă regăsesc în copilul de odinioară care credea până în adâncul fiinţei lui că vine Moş Crăciun. N-am renunţat niciodată la Moş Crăciun, nici atunci când a fost înlocuit cu un impostor, iar  stolurile de îngeri au fost alungate şi îl voi aştepta până voi ajunge în zările de unde vine el.

Alături de fraţii mei, lângă brad, le simt şi acum prezenţa părinţilor noştri cu faţa luminată de fericirea noastră. Nu pot renunţa la icoana  părinţilor noştri care vin din lumea zărilor senine lângă brad ca să ne vadă cum îl răsplătim pe Moş Crăciun pentru darurile primite cu poeziile bine învăţate şi rostite fără răsuflare şi cum îi cântăm: ”Moş Crăciun cu plete dalbe”.

Dar mirosul sarmalelor şi al acelor preparate care în aceste zile stau pe masa noastră, cum mă îmbrâncesc la amintirea bunătăţilor şi ţuica fiartă de pe masa din casa părintească, la „zaibărul” dătător de sănătate, cu atmosfera de familie cu temeiuri strămoşeşti? Nu pot să mă abţin şi să nu zic: Ce de bunătăţi făcea mama acasă! Ce sarmale, ce caltaboş, ce piftii, ce cârnaţi, ce cozonac!…  Şi ce jambon ştia să facă tata! Afumat cu rumeguş de lemn după ce era pus la sărat, apoi dat cu boia şi usturoi. Ce ciudă aveam întotdeauna fiindcă nu puteam să mă satur pe deplin din niciun fel de mâncare, căci trebuia să las loc şi celorlalte bunătăţi. Dar căldura domoală din casă dată de focul scânteind printre lemnele duduind în sobă! Dar traista cu bobârnaci…o mai simt parcă şi acum legată de gât! Simt parcă  gerul lipindu-mi nările şi lupta cu nămeţii colindând din casă în casă…şi mirosul fumului căzut din coşurile caselor, ori frumuseţea lui urcând înşurubat în calmul serii… şi acea lume tihnită a satului de odinioară…
 
Mă trimite un gând de compasiune pentru oamenii care trăiesc la Tropice pentru că nu cunosc frumuseţea şi bucuria aspră a zăpezilor în zilele de sărbătoare. Apoi gândul iarăşi mă trimite în umbrele amintirilor. Le simt cum se strecoară tiptil, cum coboară în mine şi se lipesc de eul meu. Surâd  lumii de frumuseţi şi de vis a amintirilor diafane şi caut ca din această  pânză ca de păianjăn să-mi fac un culcuş în care să stau ca-ntr-o dulce leganare între lumea care a fost şi cea care este.

Orice-aş face, nu mă pot sustrage trecului propriu. Dar parcă prezentului mă pot sustrage? În goana maşinii pe străzi, ori la plimbare pe jos,  îmi sucesc capul în toate părţile ca să prind cât mai mult din farmecul podoabelor care îmbracă în aceste zile, case, pomi, curţi, magazine, freamătul cumpărătorilor, promisiunea discretă a zilelor de sărbătoare care urmează…Casele din Canada au un vino-n-ncoa inimitabil, care arată că oamenilor le pasă şi le personalizează mai cu osebire în zilele de sărbătoare ale iernii îmbracându-le în lumini.  Aceste lumini  mă fascinează  şi se confundă cu luminile din sufletul meu. Trăiesc parcă o altă viaţă când văd bucuria oamenilor de a face cadouri, căldura şi bunătatea cu care îşi îmbracă fiinţa interioară, bucuria cu care fac urări…

Trăind momentele prezentului, purtată pe aripile bucuriei zilelor de sărbătoare, nu îi uit pe românii de pretutindeni şi le urez ca anul 2015 să le aducă împlirea tuturor dorinţelor de bine.